don't worry

No help needed

eu am uitat...

Frica de inaltime

Stateam ghemuiti langa trunchiul greoi si noduros al salciei ce se despica in doua brate vanjoase, rasfirand impletituri si mladite aidoma unui suvoi neobosit de ghirlande matasoase,si ploaia se strecura cu dibacie printre ele impregnandu-se lacom in tesatura moale, patrunzand in piele si oase cu intepaturi marunte si reci. Un ramasag absurd si brutal si intr-o clipita o vad aruncandu-si incaltarile in iarba uda si presandu-si palmele si talpile goale de scoarta rugoasa si brazdata de mici brese ascutite, incercand sa se inalte pana la scorbura coagulata de secesiunea trunchiului. Inainteaza anevoios si aluneca de cateva ori, zdobindu-si genunchii si pielea supla a antebratelor de crustele si crestaturile stridente si incisive. Atinge cu varful degetelor crevasa sapata in lemn si ochii ei raspandesc sclipiri de vanitate presarand asupra noastra secunde de pretuire si naucire, apoi se lasa sa alunece moale in jos macinandu-si trupul de faliile rigide. Abia cand se prabuseste pe pamantul ruginiu si reavan i-am vazut ochii inchisi, si am incremenit vazand-o implantandu-si pumnii sangeranzi si stransi in mormantul de frunze si zabovind asa minute in sir, plangand incet cu capul afundat in pardoseala arsa de toamna. Atunci am aflat intaia oara ca ii era teama de inaltime si ca fiecare pas fusese aidoma unui junghi, impaienjenindu-i privirea si facandu-i tamplele sa zvacneasca asurzitor. Avea 16 ani si-i clocoteau in sange o mie de vise nenascute ce-i ascuteau si-i catalizau fiecare indrazneala si fiecare obraznicie contra firii ei istovite si maladive.
Am intalnit-o iarasi dupa zece ani, si micul meu temerar avea aceeasi privire dogoritoare ca in ziua cand ne privea de pe culmea disperarii ei de copil, insa arsita ochilor ei nu mai era inaltatoare, ci vlaguita si epuizata. Capul ei frumos nu mai purta mreaja de fire de matase castanie, si imi imaginam durerea cu care aparatul neted isi croise nemilos drum prin ele sfartecandu-le scanteierile de chihlimbar si supunandu-le undele delicate,furandu-i farame de demnitate. Nu am putut sa-i spun, insa femeia din fata mea nu mi s-a parut nicicand mai demna decat atunci, cand pasea printre corpurile vesele si pestrite in rochia ei de muselina alba, cu pielea marmorata acoperita de un puf fin si bratele inflorite pe alocuri cu mici peceti vinetii...pentru a doua oara in viata, isi biruise teama de inaltime si biruiese prapastia fara fund in care o azvarlisera samanta neagra ce-i crescuse in piept intr-o zi fara data si apoi multimea de prafuri si raze cu care-i intoxicau corpul ca mugurul putred sa nu se deschida. Intr-o seara de toamna isi zdrelise genunchii si palmele invingandu-si cea mai mare spaima...si-apoi pielea se vindecase repede, dar ii ramasese in podul palmei o cruce micuta, semn al curajului zamislit intr-un suflet de copil. Azi o alta cruce o poarta pe san,si-mi pare mai frumoasa si mai delicata ca atunci cand zacea in frunzele ude, si mai vanitoasa decat in clipa in care varful degetelor atinsese crevasa din trunchi. Fiindca azi intai a zacut, si abia apoi a urcat...intai s-a zbatut pe lespedea ce acoperea condamnarea la a nu mai fi, si apoi a atins si a strans in pumni celule de speranta si viata.

Nicaieri,niciodata

Am inchis ochii sa nu ii mai simt privirea trista si goala,insa flacarile ce rabufnesc din cavitatile scrijelite de atatea mari curse imi strapung pleoapele si-mi ard pupilele prea lase sa preia icoana atator dureri slute. Nu mai stiu cate clipe s-au scurs de cand strang cu furie si neputinta mana plapanda si rece,sperand ca lichidul purpuriu ce-mi traverseaza trupul si se strecoara prin branula cumplita o va invada cu bulbi de viata si vise si ii vor incalzi venele amortite de zbaterile furioase ale sevei ce s-a revarsat prin plagile nefericirii. Stiu ca o doare,si as da orice sa ii pot curma chinul infinit,sa nu mai simta nimic,sa nu mai auda nimic....sa nu mai vada chipurile albe ce se apropie si se departeaza,o ating si rup bucati din ea,apoi le cos la loc ca si cum nu ar simti ca o parte din ea lipseste,ca si cum ar putea trai asa mutilata si carpita cu minciuni sterilizate. Prin tubul subtire si transparent picaturile se napustesc maculand porii lacomi ai plasticului infam,insa nu spre bratul secatuit,ci spre inapoi,ca si cum trupul ei ar refuza sa primeasca bucati din rasaritul de maine.

Chipurile albe se apropie din nou,si ea tresare dar nu mai are putere sa fuga din calea lor,si apoi branulele sunt smulse din radacinile neguroase si picaturi de viata se preling acum irosite peste aripile ranite de moarte,si pentru a doua oara imi pare ca nu le vrea,ca nu mai vrea decat sa se stinga demn departe de toate privirile intinate cu mila care o infioara.Isi atinge pantecul de copil cautand infrigurata perla plamadita din soapte si palme intrepatrunse printre zambete de lumanari tanguitoare,cand furtuni izbeau peretii de piatra ce le invaluiau complice teama de a nu se pierde.Nu si-a dorit-o niciodata,o inspaimanta matca diforma in care viata inmugurea in viata,sufletul in suflet,trupul in trup.Si-apoi,nici macar nu-si mai dorea sa pastreze in celulele bolnave de tristete fire de trecut azvarlit si condamnat la desprindere,isi amintea deznadejdea cu care a primit setea celuilalt trup de a ramane pentru totdeauna legat de al sau.....dar cand a simtit-o crescand din carne si sange,tresarind firav si intremandu-se cu rasuflarea calda ce-i invaluia cuibul si-i implanta batai ritmate,nu a mai putut sa lupte,sa urasca....nimeni niciodata nu a mai iubit o perla asa cum a iubit-o ea dupa ce o va fi anulat zadarnic cu negare,pana la urma era a ei,rasarise si se deschisese sub palma ce framanta acum cu dementa mormantul purpuriu,incercand sa infiga unghiile si sa o scoata de acolo,sa o salveze de organismul vatamat ce se razvratise dintr-odata...ii cuprind mainile,nu mai pot sa privesc cum isi mutileaza sufletul rascolind lespedea sub care nu mai zace acum decat un gol nesfarsit,cel mai dureros gol ce-l poate purta...dar ea se zbate si urla ca o fiara ranita,nu mai are lacrimi sa planga peste mormantul din pantec,se ghemuieste pe patul stingher si-si trage genunchii la piept sa nu mai simta golul cu care nu stie si nu mai vrea sa traiasca. Nimic din ce ii spun nu mai are rost,pentru ea zborul s-a sfarsit,i-au rupt aripile in mii de fasii si i-au dat drumul de pe culmea cea mai inalta. N-am s-o intreb daca a vorbit trecutului nici fericirea si nici durerea bulbului ce a rasarit si a apus...stiu ca e prea demna si prea scarbita incat sa imparta cu el povara visului nenascut,ca nu vrea sa-i lase crapaturi prin care sa poata sa se strecoare inapoi langa ea,ca totul a murit in clipa in care pasarea fara aripi s-a zdrobit de stanci.Nu,nu va stii niciodata....nimic din ce vine din el nu poate sa o vindece cu resemnare,ii e strain si murdar si zidul pe care ea l-a ridicat de atatea ori e azi recladit cu nicaieri si niciodata.

nu,nu stiu...

ganduri de prima-iarna

numai pentru mine........

Decembrie rosu

Castani salbatici inchid cu trunchiurile lor noduroase cararea ingusta si pietruita ce serpuieste molatec in spatele gardului inalt si amenintator,si portile masive se unesc in imbratisarea unui lant rugint ce strajuieste ca o pecete inertia spatiului. Ninsoarea cade neincetat peste fierul greu impresurandu-l cu flori albe si delicate,inoculand petale si frunze de clestar in fiecare firida ce rasare in pantecul zidurilor de caramida si izbucnind ca o spuma peste acoperisul subrezit de capriciile naturii.Fumul gros ca o pacura e purtat de vantul furios asemenea unui vartej si lumina ce razbate prin vitraliile inghetate se joaca haotic pe stratul de zapada ce straluceste in noapte, aglomerand siluete diforme.

Invesmantat in brocart negru,trupul mladios si subtire zace plictisit pe sofa,admirand opulenta mobilelor si candelabrul sculptat in bronz si cristal,cu zeci de lumanari albastre raspandind un miros imbietor de santal si inflacarand intunecimea incaperii.Impinge usor cu varful pantofului covorul a carui cuta sfida desavarsirea decorului,si degetele ei fine apuca bratul paharului studiindu-l cu deosebit interes,sorbind doar o picatura din licoarea de culoarea afinelor.I-ar placea sa ramana aici peste noapte, sa auda focul in semineu in timp ce afara viforul se izbeste neputincios de ferestre scotand sunete ciudate si tanguitoare.
Sunt aproape cinci zile de cand le-a spus sa plece,sa fuga departe de locul asta unde in curand nu va mai fi nimic.Nu mai are nevoie de ei,vor mai trece zile sau poate ore pana cand totul se va sfarsi,si ea va fi libera,libera sa alerge ca un fulg prin podul cu amintiri dragi ale copilariei,pe dusumelele de scanduri proaspat lacuite unde se juca desculta pana seara tarziu cand reuseau sa o gaseasca obosita si inghetata dormind pe maldarul de papusi de care cu greu o puteau desprinde. Uneori o trageau de codite tarand-o pe scari, mustruluind-o si smucind-o cu mainile lor butucanoase mirosind a mancare,stiind ca pana la intoarcerea stapanilor fetita va uita sa se planga.La urma urmei,o adevarata domnisoara nu are ce cauta in ungherele alea pline de praf, printre papusile vechi si urate aruncate acolo tocmai pentru a i le scoate din cap. In schimb,trebuia sa cante ore in sir la pian,lucru pe care l-a urat intotdeauna si pentru care din ziua aceea a refuzat sa mai intre in camera unde plansese furioasa de atatea ori.Astazi nu suporta nici macar sa il auda,isi acopera urechile cu palmele oricand cineva gaseste distractiv sa atinga clapele,ii e rau,rau fizic,ii e greata de sunetul produs.N-a mai urcat de mult...oare...mai sunt acolo franturi...din fericirea pe care nu a mai simtit-o nicicand la fel?....Infascand la repezeala o lumanare,urca aleargand pe scarile inguste pana in dreptul usii si roteste nerabdatoare cheia. Ii era teama ca nu se mai potriveste,dupa atata timp zacand in cutia pictata de amintiri din sertar,fiindca din nu stiu ce motiv,dupa ce a plecat nu a mai putut sa urce acolo.Era ca si cum s-ar fi intors in trecutul din care fusese smulsa,si voia sa uite totul,cea de atunci trebuise "vindecata" de ea insesi si dupa ce luptase indelung renuntase sa se mai opuna.La ce bun?Dar azi ii era dor... surasul o invadeaza cand zareste ingramaditi intr-o lada vechii prieteni,asa murdari si parca tristi,dar inca acolo.De acum ii va lua cu ea,in camera curata si calda,sa-i tina de urat in noptile lungi cand somnul nu se mai lipeste.Se tolaneste din nou pe sofa,privind insa la coltul unde le aranjase dupa ce le curatase cu grija,si decorul asta ii e de mii de ori mai drag ca cel dinainte.Stinge lumanarile,dupa ce atatea zile i-a fost frica de intuneric,insa focul ce arde si chipurile prietenoase ii sunt suficiente.Acum ii pare rau ca s-a imbracat in negru,negrul e trist,si ea nu o sa mai fie trista.Linistea care o inspaimantase timp de cinci zile ii pare asa placuta,si zgomotele care se aud cand si cand undeva tot mai aproape nu reusesc sa o mai trezeasca.O urase tocmai pentru ca le auzea atat de clar,ca pe niste clopote funebre care ii aminteau ca nu mai e mult.Le aude si acum,aude pana si pasii grei si grabiti ce zdrobesc covorul alb,si stie ca in curand vor ajunge langa castanii salbatici,si de acolo la portile inutil zavorate.Soarbe pana la capat din paharul pe jumatate plin si inchide ochii,zambind cand si cand,cu gandul la amintiri si oameni dragi.Acum cinci zile alesese sa fie singura, fiindca nu suporta povara martirizarii lor...apoi ii paruse rau ca ii lasase sa plece.Dar acum totul va fi bine,e din nou copil,si copii nu trebuie sa se teama.Un zgomot infernal sparge linistea,au ajuns la porti....cateva minute si totul se va termina.Isi imagineaza cum calca apasat pe alee,cu priviri negre si reci,inlaturand inca un mic obstacol din drumul lor inrosit.Au intrat,si rascolesc fiecare incapere,ii aude izbind in usile masive si spargand cristalele ce-i bucurasera privirea atata vreme.Usa se deschide,si inima ii bate cu putere,nu de frica,ci de emotia reintoarcerii la tot ce iubea candva.Ar vrea sa nu vada,insa vocea o striga sa priveasca chipul invingatorului si cumva ceva mai presus de ea o face sa deschida ochii si sa se ridice in capul oaselor.E atat de tanar,poate doar putin mai mare decat ea...teava ridicata declanseaza scurt,si caldura ii cuprinde trupul si sufletul.Fara convulsii,fara sa se roage,se lasa moale pe sofa.Daca nu ar fi dara subtire pe tampla ai spune ca doarme,ca viseaza cel mai frumos vis...mainile puternice cuprind trupul frumos si cald inca,si ochii negri si reci devin neobisnuit de albastri si limpezi...o fata,era doar o fata.!..cine se astepta ca indaratul zidurilor baricadate sa fie o fata????!!Ucigas!Pentru prima data isi privea palmele si ii pareau murdare de sange...nu mai conteaza,ea l-a iertat,stie ca razboiul nu alege,ca datoria unui soldat e sa nu simta,sa nu se gandeasca la nimic atunci cand....cand apasa...

Femeia-fetita

Asculta, femeie-fetita, eu m-am plictisit sa te privesc trecand statuar printre bancile stinghere si ponosite, ca si cum ai calca pe covoare de suflete umile, ca si cum ai pasi pe nesfarsite scari de marmura neagra luminate de faclii grandioase si noi ne-am fi adunat cu totii aici pentru ca tu sa nu te simti singura in palatul tau de clestar si sa te poti juca in voie cu niste biete marionete ce-ti descriu decorul opulent.

Te si vad zabovind toata dimineata in fata oglinzii, printre feluritele cutiute cu pulberi colorate, incercand sa iti compui piesa de azi si sa-ti smulgi adoratele aplauze pentru care imi pare uneori ca traiesti. Imi imaginez cu cata delicatete si precizie inmoi varful pensulelor in sclipiri de antracit si descrii arabescuri intunecate pe panza de nervuri fine ce-ti acopera pupilele infestate cu autosuficienta. Nici macar nu clipesti, ai invatat ca nu ai voie sa irosesti senzualitatea si moliciunea miscarilor atunci cand nu e nimeni in jur sa iti admire valsul ritmat. Un melanj imbatator de mosc si vanilie pudrata desavarseste masca, femeia-fetita stie cum sa subjuge, femeia-fetita se priveste in oglinda si isi lasa capul pe spatele fotoliului savurand triumful inca unei reprezentatii memorabile.
Dar astazi femeia-fetita a gresit pentru prima oara. S-a trezit tarziu, in spatele draperiilor grele precum un giulgiu, si abia a putut sa se ridice din pat dupa ce minute in sir a privit firisoarele de lumina ce strapungeau matasea visinie. I-a tremurat mana si dungile s-au intinat pe pielea imaculata, si desi s-a straduit disperata sa le refaca punct cu punct le-a ingrosat intr-un desen grotesc si stangaci. Atunci buzele, macar buzele sa-mi aminteasca de tabloul ce l-am hulit uneori de plictiseala maniei de a aseza totul intr-o desavarsita armonie! Insa femeia-fetita e obosita si absenta, si fardul se intinde asemenea unei rani sangerande si dureroase pe chipul palid. Se sterge usor cu palma, si culorile se intind cu repeziciune si se amesteca printre darele ce ii brazdeaza fara incetare obrazul. Femeia-fetita plange, si pare sa nu ii pese ca isi pateaza chipul, ca se murdareste pe maini, pe valurile de dantela alba. Astazi mirosul de mosc si vanilie i se pare infinit de greu, ca si cum ar impovara-o cu o menire ce nu ii mai apartine. Ar vrea sa miroasa a iarba, a flori de camp si a liliac. Sa miroasa a ploaie si a noapti de vara tarzie, a martipan si a serbet de cirese amare. Se ghemuieste in fotoliu si inchide ochii, ii fusese frig mai devreme si o dureau oasele si tot corpul. Si uite, acum ii e cald si o moleseala placuta o invaluie si pleoapele ii cad usor si abia mai palpita. In camera miroase a cafea fierbinte, caci pentru prima data in viata femeia-fetita isi dorise sa atinga lichidul aromat. De fapt voia sa il simta, fiindca femeia-fetita nu a baut niciodata cafea. I se parea amara si decadenta si-i amintea de mahalale infecte unde trupuri murdare isi traiau fericiri de o noapte in aburii ei, imbibati de bautura si tigari ieftine, in miciuni si promiscuitate. Nu a fost niciodata acolo, dar un crampei din lumea aia pentru care simte greata s-a strecurat in universul ei, fara sa o intrebe, fara sa ii lase timp sa se ascunda...trupul ei firav s-a imbolnavit sub atingerea brutala si viciata, pielea ei de copil s-a sfaramat sub palmele aspre si grele ce-i strangeau incheieturile, sub imbratisarile dureroase. Intaia atingere...spasmele o cuprind si-i zguduie visele, si sperantele, si trupul, si rani nevazute rasar prin dantela cusuta cu fire de viata...apoi se linisteste iar, deschide ochii pentru o clipa si zambeste trist, cum zambea si cand cortina cadea si ramanea singura cu frica ei de oameni si pete sangerii...dar acum nu-i mai e frica! Rauri rosii alearga navalnic peste rochia alba, transformand-o intr-un imens camp de trandafiri, si mii de muguri ii strapung incheieturile deschise. S-a gandit ca otrava i-a ajuns in sange, ca trebuie sa se curate, ca daca da drumul vietii prin venele calde va fi salvata nu in fata lor, nu in fata lui Dumnezeu...in fata ei. Ce-au facut cu tine, femeie-fetita? Ti-au mutilat candva trupul si sufletul cu povara mizeriei din care veneau, si astazi tu renunti sa mai lupti cu teama de a te fi compromis cu resemnare. Fericirea ta era platita cu arginti murdari. Stii, femeie-fetita....astazi am sa aplaud pentru prima data. Tu te-ai salvat atunci cand ai refuzat sa mai privesti iadul altora. De ce nu ma auzi? Te admir, stiu ca asta voiai, stiu ca ai luptat sa imi arati ca meriti aplauzele...uite, esti imbracata in rosu si iti sta atat de bine, esti frumoasa asa cum ai atipit in fotoliu...raspunde-mi, femeie-fetita, nu-i asa ca acum esti fericita?!
Dar femeia-fetita nu mi-a mai raspuns niciodata. Si raurile de purpura au continuat o vreme sa-i rasara din incheieturile de copil, si-apoi cortina a cazut pentru ultima data. Am apludat-o frenetic, si nu stiam atunci ca nu va mai juca niciodata. A sperat pana in ultima clipa ca nu va purta si ea, ca si ei, povara trupurilor care se murdareau vanzand vise desarte.

Prietena mea...

As vrea sa cred ca e bine,ca acolo inauntru se petrece de fapt o gluma morbida si seaca pentru care am sa urlu la ea,ca atunci cand nu te astepti o sa iasa zambind strengareste si scotand limba la noi,ghemuiti in scaunele reci si neprimitoare..."hai mai,voi chiar ati crezut ca...." Ea...ea e asa.Uneori ti se pare ca lumea ei se sfarseste,o vezi prabusita langa un perete cu capul pe genunchi,privind in gol si plangand incet ca si cum universului astuia i-ar pasa ca undeva intr-un coltisor cineva izbeste linistea lui cu furia si disperarea cuiva in care suferinta nu mai incape...si nu,nu am vazut-o niciodata strigand de durere sau teama,am vazut-o insa de multe ori incercand sa zambeasca desi ochii ei tradau ca a plans ore in sir..."sunt obosita,stii..."...si am vazut-o de multe ori mergand pe strada singura si trista,trecand fara sa ne vada sau sa ne auda,spre nicaieri..."am iesit sa ma plimb putin,era asa zapuseala in casa aia..."...sau pe scaunul din drepta al masinii ei,cu capul lipit de geam fara sa imi arunce o privire..."n-ai vrea sa conduci tu azi?".Altadata insa o vedeam radiind,strangand fericita o crenguta de liliac de parca era cel mai minunat lucru din lume si cineva tocmai i-l daruise ei,numai ei,dansand in mijlocul aleilor din parc suficiente secunde incat sa riste sa fie observata si mustrata ca atrage atentia,certata pentru copilariile de care nu vrea sa se vindece...ar fi trebuit sa o vezi alergand printre umerasele cu haine,cu cata bucurie le atinge,cum se priveste in oglinda minute in sir de parca le-ar alege pentru un eveniment special,si-apoi rasare in spatele tau pe neasteptate "ta-daaaaaaaaaaaaa,ia zi-mi,cum imi vine???"impaturindu-le cu grija,ca apoi in drum spre casa sa le mai priveasca de cateva ori....uneori imi parea asa superficiala,cum sa acorzi atata atentie unor carpe inutile,cand sunt o mie de alte prioritati...erau zile cand ma lua aproape taras dupa ea chiar si numai sa stam pe o banca,si ma gandeam ca fata asta nu suporta sa stea o zi in casa si ca nu intelege ca oamenii normali sunt prea ocupati ca sa aiba timp de distractiile si capriciile ei.

Cele 30 de minute petrecute dincolo de usa mi-au parut o vesnicie,imi doream sa izbesc cu pumnii si sa ii strig sa iasa naibii de acolo,ca deja nu mai e amuzant,ca m-am saturat de prostiile ei,ca pe mine maine ma astepta trezitul la 7 dimineata si o zi lunga si obositoare la servici,ca ma doare si o masea de cateva zile,si ca am 3 facturi de platit fiindca ieri am uitat...ca am amortit pe scaunul ala,ca ceilalti nu mai scot un cuvant fiindca probabil au obosit si ei sa ii reproseze comportamentul infantil...si ca...Usa se deschide in sfarsit,imi vine s-o iau la palme,a zis ca...de fapt nu ea,barbatul ala in halat alb a zis si m-a enervat tare,si vrea...ce-a zis??nu inteleg ce vorbeste,cum adica "imi pare rau,prietena voastra nu mai e..."?De ce nu iese,e si ea tampita ca si asta,si-si bat joc de noi,si ea e acolo inauntru si rade gandindu-se ca ne dam de ceasul mortii aici afara.Mortii!..da asta a zis si barbatul ala,a zis ceva de moarte,nu mai e,a murit!Asta a zis,acum aud,si-mi astup urechile,si Elena se sprijina de perete,si frate-meu ma strange de mana,si eu tot aud,si-as vrea sa nu mai aud,as vrea doar sa il lovesc pe strainul asta care minte."Poate ar fi mai bine sa stati jos,sa va linistiti un pic".Doamne,omul asta e nebun,sa ma asez sa ma linistesc,sa traiesc ca si cum clipa din urma nu ar fi existat niciodata,ca si cum ea e aici si e bine si rade si topaie in jurul meu "hai mai,voi chiar ati crezut..."!.
Prietena mea a murit.Prietena mea nu va iesi niciodata pe usa aia,prietena mea nu imi va mai zambi niciodata.Niciodata!Ne-a zis candva in gluma ca intr-o zi o sa plangem toti la mormantul ei si o sa ne para rau ca nu am inteles nimic,si acum gluma aia e realitate,si noi ne privim infrigurati si siliti de propria nepasare.Cand spunea ca e obosita,de ce naiba nu i-am zis ca oboseala nu iti inroseste ochii???!Ca nu iesi sa te plimbi fara sa vezi in jurul tau si fara sa stii unde mergi,ca nu te plimbi cu capul in pamant,ca sigur nu se simte bine fiindca ea nu ar lasa niciodata pe nimeni sa ii conduca masina fiindca ii place sa goneasca pe strazi.De ce nu am oprit-o niciodata,de ce nu am mers cu ea,de ce nu am inteles ca atunci cand insista sa iesim i se intamplase ceva si ca pur si simplu nu-si dorea sa fie singura,ca voia sa fuga de ceva,sa vada multa lume in jur si sa uite ca in ea se prabusea totul.Ca bucuria aia pentru haine era bucuria unui copil,ca toate mofturile nu erau decat un strigat si ca nu incerca decat sa ne atraga atentia ca ceva nu e bine,ca nu mai rezista si ca ar vrea sa ne pese.Prietena mea a simtit candva...sau poate a crezut ca simte.Si noi ne-am bucurat pentru ea,ba chiar am certat-o ca refuza sa traiasca ceea ce i se oferea cu insistenta.Prietena mea stia ca ce simtea el nu o sa fie iubire,ci boala,ca o sa distruga tot ce e bun in ea.Dar nu a mai fugit,a ramas acolo,langa el,in lumea lui...si azi ma gandesc ca poate daca nu o lasam singura nu se refugia in el.Prietena mea a fost candva fericita,aproape isi reprosa reticenta si se gandea ca instinctul ei mai da gres uneori.Si-apoi nu am mai vazut-o...o condamnam adesea ca se rupe de tot pentru el,ca s-a schimbat,ca nu ne mai vrea.Cand de fapt noi nu o mai voiam pe ea!De ce nu m-am gandit niciodata ca nu o vedeam pentru ca nu mai iesea nicaieri,pentru ca nu mai vorbea cu nimeni,pentru ca nu mai facea nimic din ce ii placea...nu pentru ca se schimbase,ci pentru ca el incerca sa o rupa de tot ce insemna "ea".De ce nu am insistat mai mult sa iesim,de ce nu am sunat-o mai des,de ce nu l-am oprit niciodata pe strada sa il intreb unde e prietena mea????!!!De ce il vedeam mereu vesel si pe ea tot mai trista,de ce nu o vedeam luandu-l de mana,de ce nu o vedeam bucurandu-se cand o tinea in brate,de ce naiba nu am vazut ca aia nu era fericire?????????De ce nu i-am spus ca iubirea nu inseamna frica,nesiguranta,dezamagire,ca amenintarile nu-s dovezile ei,ca nu mai are varsta potrivita sa traiasca asa,ca palmele geloziei nu-si au scuza in dimensiunea sentimentelor?!!
Uite,ieri mi-ai zambit,si ma gandeam ca am avut dreptate si de data asta si ca la tine totul e foc de paie si ca din fericire amintirile alea urate nu au nici un efect,ca poti trai cu ele,si nu m-am gandit ca tu te urai pentru toate compromisurile,ca o sa incerci sa te anulezi ca sa anulezi si toata mizeria aia pe care iti parea ca o porti.De ce nu ti-am zis ca tu nu te-ai murdarit niciodata,ca singura ta vina a fost ca ai ales gresit,ca poti oricand schimba totul,ca totul va fi ca inainte,ca tu esti acelasi copil tampit si cuminte,ca lumea ta te asteapta ca intotdeauna?
Prietena mea a murit.Si eu n-am sa mai pot face nimic din toate astea,si am sa i le zic poate cand o sa mergem toti in locul ala asa cum glumea ea candva...aveai dreptate prietena mea,o sa plangem si o sa ne para rau,si n-o sa-ti aducem liliac pentru ca e frig si liliacul nu mai infloreste niciodata!

Unde??!...

Imbratisez manunchiul de amintiri triste si murdarite si coltii lor hulpavi imi patrund trupul vlaguit eliberand rauri de vise purpurii, si flori de carne si sange imi rasar in piept si-mi sunt mormant viu cuprinzand fiecare celula,fiecare atom...Mi-e clipa din urma,si gandul hoinar zboara orb si obosit spre culmi, se agata cu disperare de bucatile de stanca si se zdreleste de trunchiurile noduroase si grele ce-i strajuiesc adancimile intunecate si invesmantate cu amaraciune. Caldura cuprinde plagile pictate pe matasea sufletului meu, si durerea aproape amuteste in fata chinului nesfarsit al vietii ce se scurge scarbita de atatea dezamagiri si terfeliri strambe.Ochi rai ma privesc zbatandu-ma sa ma curat prin suprimarea trupului murdarit de cuvinte nedrepte, si-si plimba degetele otravite de mii de ganduri marsave peste ranile insangerate,murdarindu-ma de mizeria trupurilor putrede si ticaloase cu care m-au tradat. Dare de umilinta imi rasar pe pielea alba si curata, si amarnic ma siluiesc sa smulg carnea viciata de prima si singura atingere, ca sa sterg amintirea lor.Si-n moarte chinul s-ar sfarsi, fiindca pe oase nu mi-e scrisa durerea minciunilor oarbe cu care lovesti in ce ti-a fost sfant. Unde era Dumnezeul meu cand iadul tau m-a muradarit?........

Apoi...

Imi privesc palmele sidefii inclestate in valsul stancilor orbite de furtuna,si campuri de trandafiri rosii izbucnesc dureros de adanc din liniile fine si nesfarsite ce-mi scriu pe piele povesti triste si ude. Imi patrund in oase si-n suflet cu o furie nestavilita, rupand cu coltii lor fiorosi nervurile iubirii murdarite de soapte putrede, de monezi argintii si grele ce aproape imi taie respiratia. Traiesc cu disperare rasaritul fiecarei petale ce sparge bulbii de viata, si fiecare frunza acopera cu arabescuri bizare si mohorate peretii firavi construiti din franturi de vise. Mi-as dori sa-i pictez in mii de culori,sa le desenez ferestre inalte si luminoase, sa ma joc cu vantul prin ele si sa ma ascund indaratul lor cand furtuna se va napusti iarasi spre coltisorul meu de bucurie...cum sa uit glasul taios al monezilor ce-mi strapung cu ghiarele lor infestate fiecare bataie a inimii, fiecare sclipire a iubirii ce te umanizeaza distrugand orice urma de ratiune...Iubesti,si iubirea ta imi invadeaza fara drept celulele ce s-au inchis de mii si mii de ori, si lupta-i nedreapta fiindca le desfaci cu chei potrivite si-apoi le innozi sa nu-ti mai poata scapa iar...ti-e teama sa nu le pierzi, ai muri sa le poti opri, sa le stii ale tale, sa le simti in palma si sa le saruti cu vesnicie...uiti insa ca celulele mele nu pot respira in praful argintilor nascuti din imbratisari vandute, si-o sila fara margini ma cuprinde, si-abia mai pot sa-ti daruiesc promisiuni ca am sa mai fiu si maine...

Strapuns de vise...

Bucati de luna se napustesc peste lumina din priviri,insangerata de anii cand s-a stins sa nu mai zareasca aievea chipuri si voci de plumb rece si trist.Le adun fir cu fir,le impletesc cu amaraciune si le invelesc in giulgiu de matase grea ce va purta intr-insul cel mai drag vis de copil...palme ce se deschid sa loveasca,degete ce se intind sa cuprinda si sa franga zambete ce nu se mai deschid.Ghemuit in carcasa lui de moarte si spaima, visul se zbate intr-un zbor dureros de inalt,presimtind ca nu va mai prinde rasaritul ce l-ar fi daruit vietii sa inmugureasca in zidul de sperante. Suvoaie acide ii strapung aripile stravezii, se preling in dureri fara margini si cad in petale de amintiri ce nu mai pot hrani iluzia ridicarii. As vrea sa rup bulbii de tristete ce ma striga din marea de purpura,sa-i sarut si sa-i incalzesc cu mii si mii de "niciodata" si "totdeauna"...ii simt palpitand sub greutatea matasii cernite si nu pot decat sa le dau o parte din vesnicia mea,sa le daruiesc inca o zi...poate ultima.De ce visul a patruns in trupul plapand si alb, de ce marea de purpura se revarsa in fiecare celula si fiecare particula de suflet abia intrat in viata?? Credeam ca l-am ucis de teama de a nu fi coplesit de grandoarea lui...si nu credeam vreodata ca am sa ma regasesc pe un morman de trecut prafuit si nedrept,strapuns de el,dupa atatea si atatea ferestre sapate pentru a-i mai darui un "azi"...

Ochii nu mai aud...

Ochii nu mai aud...prin zborul dureros de inalt, cand fiecare nervura din aripile intinse spre viata sangereaza de tristetea clipelor ce nu-mi vor mai fi calauze mute si negre...prin urmele plapande sapate cu unghiile in prapastia de oase si trup pe fundul careia zace pustiit sufletul ce l-am impins fiindca nu voia sa coboare singur.Imi privesc degetele zdrelite de stancile colturoase ale pumnalelor spuse sau poate aruncate, ce-i sunt mormant si armura, si in disperarea de a opri razele rosii si matasoase ce rasar din ele le afund in marea de melancolii latente sperand ca se vor inchide sau macar se vor anestezia cu resemnare. Hranite cu priviri si cuvinte instrainate si goale, florile de sange mi-au rasarit in piept de atatea si atatea ori incat trupul nu mai e decat un amurg purpuriu si nesfarsit.Dimineti apuse de minciuni ce ma topesc in pamant, jumatati de imbratisari furate si traite cu deznadejdea si exaltarea celui ce a inteles ca niciodata nu va putea avea intregul ci doar franturi din fericirea daruita altcuiva. Imi soptesti in limbi neintelese si imi scrii cu pulbere de intuneric o singuratate prea grea ca sa o mai pot sprijini cu iluzii. Imi arati zambete si chipuri sculptate de alte maini,prea tarzii si prea absurde ca sa mai inchida atatea rani.Si ochii mei nu mai aud...prea tristi si prea obositi sa asculte buze impartite.

Celui care nu mi-a salvat viata

Prizonier in crevasa supremei luciditati...haituit de amagiri intunecate ce astazi stralucesc pana la orbire pentru a nu se pierde in caldura uitarii ce vindeca dar nu sterge...dureri fara margini invaluie cu bratele lor de fier surasul trist al vietii, smulgandu-i rasuflarea firava, strapungandu-i petalele candva atat de inaltatoare, strivindu-i mugurii albi si inghetati ce nu se vor mai naste niciodata...Ingrozit, zgarii cu unghiile peretii colturosi ai haului fioros pana iti sangereaza sufletul ranit de moarte si te prabusesti invins, prada disperarii. Lovesti cu pumnii stancile hidoase si incerci sa prinzi in ei farama de lumina ce le mangaie crestele, dar nu mai ai putere si curaj sa privesti spre ea ci doar sa ii simti atingerea mistuitoare. Ti-e teama ca vazandu-ti ochii reci si goi va intelege ca ar fi in zadar sa zaboveasca asupra ta, ca tristetile te-au facut atat de slab si de nedemn ca vei irosi sclipirile ei pentru a-ti privi incheieturile scrijelite si nu pentru a te ridica.
Deasupra, chinul tau smulge lacrimi ochilor ce te cauta prea tarziu si care se inchid pentru a nu mai vedea cum prin ranile adanci se scurge cu furie viata, parasind trupul deja putred si scarbit de cuvinte si fapte ce l-au sfasiat fara mila si l-au tarat apoi pe pamantul murdar. Mana ce se intinde nu te mai poate ajunge si tu nu o mai poti cuprinde, glasul ce te striga nu are putere sa acopere tipetele miilor de vise ce mor o data cu tine. Un ultim freamat al trupului ce pierde lupta, o ultima bataie de aripi a simtirilor ce nu se vor mai inalta vreodata...le daruiesc jertfa CELUI CARE NU MI-A SALVAT VIATA.

Condamnare

Ucigasi de vise,calcand cu zambetele lor de creta peste clipe ce-mi par crestate in pulbere de vesnicie...ucigasi de suflete si trupuri sidefii,ce nu mai sunt azi decat lut murdar zacand pe un raft al disperarii celor ce stiu ca petele se insereaza in materie cu aceeasi usurinta cu care cei dintai le-au infiltrat in venele translucide spre a le necroza cu nefericire.Un soldat si un copil poarta aceeasi cruce a amagirii ca vor putea schimba lumea. Poate desenand pe ochiuri de geam aburite chipuri care sa trezeasca mila celui ce va veni sa le zdrobeasca, poate baricadand cu ochii lor tristi cazemate ce adapostesc copilaria pierduta candva in brate cunoscute si totusi neinchipuit de straine. Sau poate descarcand haotic cartusele durerii in multimea de statui de carne si sange ce pare a le stavili drumul maririi infame, in fapt doar un manunchi de forme inerte si inspaimantate ca vor plati tribut nedatorat pamantului avid de clipe netraite inca. Si unul si altul,cauta neincetat sa trezeasca in celalalt constientizarea iminentei capitularii. Si niciunul nu va mai fi la fel dupa ce va simti soaptele mortii invaluindu-l in panze aspre si negre spre a nu-si privi agonia dezamagirii de a fi luptat intr-un razboi nedrept si lipsit de ţel. Insa numai soldatul va purta povara celor savarsite de autonomia propriului spirit, caci, pentru a ajunge intr-un nicaieri universal, a tras in zambete ce nu-si doreau decat sa-si traiasca inocenta la adapost de negustorii de viata.Si totusi, aceasta condamnare la vesnicia remuscarilor nu mai poate aduce inapoi copilul ce a murit cu palmele intinse visand la libertate, neintelegand de ce calaul nu a vazut ca nu s-a aparat niciodata de lovituri si ca nu voia decat sa fie lasat sa plece de acolo unde nu era fericit...

Nu va mai fi nimic...

Se deschid in palme crevase adanci si sfasietoare, strapungand asemenea unor flori otelite sepalele de carne si impresurand cu seva lor de purpura zambete ce nu-mi mai sunt dragi caci nu le mai stiu privi...Nu imi saruta ranile calde, nu vreau sa se inchida fiindca prin ele curge trecutul ce zacand in trup l-ar fi infestat cu ura de viata. Imi place sa le privesc cum palpita sub povara vorbelor grele ce se scurg prin firidele albe, luand cu ele atatea tristeti nespovedite ce-mi inchegau in suflet manunchiuri de negura.

Nu ma privi, ochii tai imi scrijelesc durerea de a nu-ti mai putea darui nimic. Prin crucile ce-mi curata miile de rani arzandu-le s-au strecurat si bucati de viata lasand in urma un pustiu fara margini. Nu il pot scoate fara sa nu suprim arterele din care se hraneste, amaraciunea ce il acopera ca o mantie de plumb il protejeaza si il lasa sa creasca pana devine totuna cu trupul ce il adaposteste fara a se mai impotrivi. Candva iubeam pustiul fiindca luptand cu viata pentru a-si intinde radacinile o facea sa tresalte,sa izbucneasca violent pana la ultima suflare...dar niciodata nu iubeam indeajuns pentru a sterge ura izbucnita din neputinta de a-i stavili setea de a smulge si a poseda viata spre a o supune. Niciodata nu iertam ninsoarea ce ingheta pe vecie mugurii albi, chiar daca o vreme o lasam sa ramana pentru ca ne e teama ca ca razele calde nu vor dori sa ii mai incalzesca odata patati de iarna...

Mi-e dor

Mi-e dor...mi-e dor de o secunda furata amagirilor, impresurata cu stalactite de fericire ce rasar demne din amurgul ce-mi creste in carne, de un manunchi de vise ce-si danseaza sfasietor agonia prabusirii in neputinta si scarba de a mai privi spre viata. Palpitand sa se intoarca in frantura de curaj ce le-a plamadit aripi dar nu le-a invata sa se ridice, izbesc cu spaima prazii incoltite de haitasii mortii cumplite.Mi-e dor de cuvinte smulse de brate slute si terfelite de chipuri cu ochi goi, si nu mai pot sa le rostesc fara sa nu le strivesc pe buze, caci nu vreau sa dau viata simtirilor mutilate ce nu-mi mai sunt bucati de suflet.

Nu cred in nemurirea iubirii ce te inalta, am ucis-o de mii de ori ca sa-i privesc finalul halucinant fiindca nu exista nimic eroic in a o lasa sa iti invadeze celulele cu autosuficienta. Mi-e dor insa sa-i simt tremurul plapand si sfios, sa-i privesc radacinile de matase ce imi teseau in sangele aprins o mare de sperante nemarturisite...mi-era teama sa nu moara si le-am desprins de viata inainte de a se naste, le-am gasit bolnave si triste si le-am curmat chinul sadit de umilinta indiferentei.

Mi-e dor de mine, mi-e dor de tot ceea ce imi picta pe chip si trup un zambet de copil...stiu insa ca niciodata nu am sa mai zambesc la fel, copilul din mine a murit intr-o dimineata trista de toamna...l-au ucis brate slute ce au vrut sa aiba ca sa-l poata opri, l-au ucis ochi straini si goi ce l-au privit ghemuindu-se cuprins de sila...

Pustiu

Nu-mi poarta lacrimile de sange libertatea spre culmi,fiindca libertatea nu e pentru cei pierduti in cimitirul ticsit de intristari...nu se atinge de suflete terfelite in neputinta de a infrunta pumnale putrede ce le-au despicat de vise si zambete...nu poate saruta cu uitare crucile dureroase de pe trupul ce isi poarta demn osanda groazei de viata.

Sunt vinovata de miile de spini ce imi strapung degetele albe,caci le-am intins spre ei sa le sfidez setea de jertfa. Deznadajduiti de mangaieri neintinate,pentru o clipa au vrut sa se lase cuprinsi de fericirea de a saruta sperante oarbe in fata cruzimii lor. Pierduti in surasul de copil, nu stiu sa se apere in fata palmei goale cum s-au aparat in fata atator sabii.

Si totusi...caldura sangelui ce se zbate in trup le trezeste ascutimi hidoase, si mii de rani se deschid dureros in imbratisarea lor patimasa. Se scurge viata clocotind prin venele firave, rabufneste prin picaturile de libertate ce adapa pumnalele ascunse sub aripile de trecuturi ce nu vor sa moara. Mi-e teama,viata,mi-e teama sa privesc cum te rupi de ranile calde pustiindu-le de amagirea vindecarii...dar si mai teama mi-e sa te opresc, sau poate am obosit sa ma tot vindec...

Anestezie

Mi-e cerul insangerat de ganduri hoinare, sfasiat de varteje de foc ce-mi aprind in priviri torte de spaime hidoase...nu stiu sa sting vapai ce izvorasc din trecuturi ce mi-au scrijelit in piele setea de moarte, nu pot cuprinde in uitare amaraciuni ingropate in morminte de piatra...nu le mai simt curgandu-mi prin vene, infigandu-si coltii fiorosi in tulpini de sperante si zvarcolindu-se sa patrunda in ele spre a le secatui, dar le vad lovind cu furie lespedea grea iar si iar...incercand sa gaseasca o firida prin care sa se reverse in sufletul anesteziat cu resemnari si sa-l trezeasca in convulsia disperarii.

Si totusi, sufletul condamnat la amputare nu inchide ochii sa nu mai simta cum il desfac in fasii de nepasare si ura spre a-i salva celulele bolnave de tristete, nu vrea sa se lase curatat prin mutilarea vietii ce il inunda in ciuda atator atrofieri chinuitoare...Am sa-i tai firele tesute in trup si am sa-l las sa se desprinda de matca infestata cu sila de calai fara chip...si sufletul ma va ierta daca il amortesc mintindu-l ca nu e al meu, ca nu il aud...dar ma va ierta oare cel ce va avea curaj sa il atinga candva daca il voi minti ca nu mai stiu sa simt?

Si daca...

Si daca nesperate pulberi de aur se astern peste rani desfacute si murdare, vor razbate durerile pana la negura ce-mi creste in carne? Vor putea oare taia cu sabii incinse in ochii ce ardeau candva venele ce o hranesc cu moarte fara sa nu pustiiasca trupul in care infloreste, intinzandu-si violent si ametitor bratele hulpave?

Grilaje otelite inchid in ele bulgarul de viata, frangandu-i nervurile fine si impresurandu-l cu perle negre si grele, cele mai triste podoabe ce le va purta vreodata...ating cu palma mugurul putred ce rasare din ele crezand ca il pot curata, il sarut cu disperarea celui ce stie ca fara aripile lui viata nu mai curge de sila semintelor sterile...
Il strang in pumn incalzindu-l cu tristeti ce-mi clocotesc in sange, nu vreau sa se stinga! Nu vreau sa-l port in trup si sa-i aud plansul sfasietor, sa-l simt cum palpita in stransoarea lacrimilor de mare si sa nu-i pot salva aripile de purpura!...
Si daca trupul nu va reusi sa il deschida vietii, as vrea sa nu mai fiu...fiindca nu am sa pot invata vreodata sa privesc cu demnitate vise mutilate si sterpe.

Evadarea

Ce simti atunci cand pentru a putea merge mai departe ajungi sa te negi pe tine insuti...cand pentru a evada fondului de tristeti ce iti palpita violent in sange le distrugi forma, sperand ca se vor opri inainte ca radacini ascutite sa sculpteze pentru totdeauna arterele nemiloase ale mortii care izbaveste chinul regretelor...Cum ai putea lupta impotriva atator rani adanc crestate pe suflet cand nu ai invatat inca sa ii ignori urletele de groaza in fata neputintei de a se inchide cuvintelor? Esti oare atat de feroce incat sa il poti privi zbatandu-se sa-si traiasca ultimul zbor si sa-i strivesti aripile deja sfasiate de disperarea de a nu mai bate vreodata?

Nu cruzimea negarii te va salva, ci mila de a-i curma zbaterea plapanda si dureros de zadarnica, de a-l sustrage agoniei inainte sa piarda si ultima sclipire de demnitate. Sufletele se murdaresc refuzand sa paraseasca trupuri murdare, pentru ca resemnandu-se sa salasluiasca in ele preiau povara grea a atator simtiri fortuite, sila fata de propria neputinta fizica de a se opune mutilarii...Numai anuland trupul murdarit poti sfarsi chinul cumplit al sufletului, amutind goluri halucinante si deziluzii, stergand urmele invadarii respinse cu disperare si totusi traita...

Visul alb

Lipsit de curaj si vointa sa infrunti realitatea vicioasa si deformata, sa lupti impotriva celorlalti si mai ales impotriva propriilor slabiciuni...Te lasi tarat in visul alb, o farama de fericire intr-o mare de si spaime si dezamagiri. Construiesti un univers numai al tau, lipsit de ferocitatea durerii, dar dai in schimb tribut trupului propriul suflet constient ca nu mai exista revers.

Iluzia pe care o induce e mai presus de uman, ajungi sa iti doresti dezintegrarea fizica si psihica ca forma de revolta si refuz, o anestezie generala a existentei, o aspiratie spre a nu mai fi pentru a nu mai simti. Nu exista jumatati de masura, devii prizonierul autonegatiei si al exacerbarii.
Perceptiile se amplifica, vezi fara sa privesti, auzi fara sa asculti, esti prins in corpul viciat dar gandurile sunt pentru totdeauna libere...te simti lipsit de forta, dar anuland timp si spatiu esti mai puternic ca oricand, o forta mistuitoare care insa sfarseste prin a-si distruge trupul gazda.

Viata nu mai e decat o chestiune de minute, de ore cand te sustragi tremurand iluziei...haituit si singur, nu mai ramane decat infernul nevoii de a visa din nou: "Lasati orice speranta, voi cei ce intrati aici"...

Nimic despre fericire

Fericirea se masoara in grame...sau mai bine zis iluzia ei, fiindca mi-e greu sa cred ca putem fi atat de impertinenti si curajosi incat sa afirmam ca am cunoscut-o vreodata. Pana la urma, sunt doar mici franturi de implinire, de multe ori smulse de la viata cu disperare, pe care incercam sa le lipim pentru a vedea nascandu-se un suras.

Si cat de amar poate fi uneori surasul...poate pentru ca apare intotdeauna ca o cicatrice estetica a tristetilor pe care le purtam in suflet, care sangereaza in tacere si care cresc o data cu noi. Poate ca niciodata nu am inteles cu adevarat ca nu e decat o alta rana deshisa de suflet in trup, ca nu e decat un strigat al suferintei pe care nu il mai putem infrana...de multe ori nu lacrimile sunt manifestarea durerii, ci zambetul care o sfideaza inainte de a fi zdrobit...

About taking offs...

"These scars on my wrists are proof that people like you to exist"...We always believe that the first hit hurts you most, then you get used to the pain and you don't feel it anymore...what a cruel wishful thinking, it doesn't go that way cause what made you suffer the first time did't disappear with that first hit. It's still there, so fragile, so hidden...you try to delude yourself you don't feel the wickness inside, you can't hear its mourning each and every moment it was handdled harshly...smashed, broken...you die so many times in a lifetime... you die when they say flowers are forever and you see their petals whispered the next day, you die when winter ends and under it you find out not everything was white and bright but mostly cold and dirty...you die with every wound bleeding, with every lie carved in your body...
And despite all that, i guess we are never really prepared to say goodbye properly. What could we say to last forever when you are just a moment in time? Could words coming from a mortal survive to his vanishing? I guess not. Words will be forgotten and deeds will be useless without the one who gave them birth, it's the unsaid and the undone that keep tormenting both sides...cause they won't have the chance to blossom and change lifes anymore. How could someone leaving brighten his death when he could never brighten his life?

It seems endings shouldn't hurt when you have nobody to care about you...but maybe that's what hurts most, you spent existence without a friend and now you're about to spend your not being without a witness. But shouln't you be happy not leaving any shattered life behind...no pain that doesn't go away with painkillers, no tears spread on precious memories? It's strange how people like to see they meant something for someone when such truth causes deep suffering for both of them...we can't be so selfish as to wish for our going away to mark the existence of those left behind. So when the plane takes off it's always easier if there's no one leading you to the airport. For the first and last time, you won't be wearing the safebelt...

A prayer for the wild hearts

"Cimitirele sunt pline de oameni care credeau ca lumea nu va mai putea merge mai departe fara ei"...si mormintele sunt pline de lacrimi varsate pentru vorbe nerostite si fapte ramase la stadiul de intentie. Ce crud sa fii aruncat in viata inainte sa inveti sa traiesti! Ce dureros sa ti se dea iluzia liberului arbitru, sa iti imaginezi ca poti hotari cand sa opresti totul si in final sa descoperi ca nu ai avut nici o sansa sa evadezi... ca pacatul evadarii se plateste mai scump decat povara libertatii de a te zbate intr-o lume care nu te mai intelege...sau pe care nu o mai intelegi pentru ca ti-e teama s-o privesti si s-o auzi...

Exista trairi mai grave ca moartea, momente cand te doare mai tare ca esti decat a nu mai fi...poti trai cu ura fata de ceilalti, dar cum sa traiesti cu ura fata de propria fiinta?...iti poti acoperi urechile sa nu-i mai auzi,dar ce faci cu ce striga in tine?...poti inchide ochii sa nu mai vezi, dar atunci simti...cum sa traiesti cand simti impotriva vointei, cand pierzi ultimul lucru asupra caruia numai tu puteai hotari?...cand nimic curat nu mai ramane si incepi sa simti sila fata de propria ta incapacitate de a te impotrivi, cand porti povara unei clipe cand trup si suflet s-au sfasiat fara anestezie....cand nu intelegi de ce, de ce viata nu s-a oprit inainte sa te murdareasca, sa zdrobeasca atatea iluzii si zambete albe...vreau o doza de fericire sa ma pierd in uitare, vreau sa nu mai simt viata...e asa ciudata cand iti curge nebuneste prin vene sfidand imobilitatea trupului...
Oare curajul de a trai nu-i de fapt o lasitate? La ce bun sa speri si sa lupti cand in final tot ne va invinge pe toti? Macar sa nu fii lovit dupa ce cunosti fericirea...e ca si cum cineva te duce pe cel mai inalt munte, iti arata lumea si iti spune :uite ce nu poti avea. Nu ti-ai dori atunci sa nu fii stiut ce nu ai sa poti avea niciodata? Viata nu va gasi niciodata satisfactie in a te lovi cand deja te tarasti, e mai probabil sa te arunce de pe culmi. Si cat de mult ar suferi daca dupa ce s-a pregatit ani in sir pentru momentul cand te va impinge tu te arunci singur!...Poate ca totusi sunt o curajoasa si am sa fac viata sa sufere...

Despre libertate

Deschid pumnul si las viata sa zboare...
O groaza cumplita danseaza
Pe aripile strivite de vise ce striga sa se nasca.
Imi cresc in carne radacini de negura
Si-n sange se-ncheaga florile mortii...
Mi-e teama ca zborul s-a sfarsit demult,
Si-am obosit sa prind clipe prin panze de paianjen.
Purtam in suflet cuvinte si azi e imensul pustiu,
Am inchis in mine crampeie de trecut temandu-ma
Sa nu se opreasca pe culmi.Si totusi le-am impins....
Pentru ca nimic nu mai traieste in suflete sterile.

Despre mine...

Simt cum orele inghetate imi sfasie trupul,
Si cum peretii de sticla se prabusesc peste vise
Sfarmandu-le in mii de suflete goale.
Caut in mine viata ce ma stiga inca,
Dar am obosit.Ma stange o gheara de foc
Si ochii ma ard caci i-a ucis tacerea.
Intunericul imi mangaie ranile,
Cuvintele imi lovesc gandurile
Si-mi cresc aripi de tristete.
Invata-ma sa zbor si-am sa-ti daruiesc privirea,
Si aripile,si viata...Candva ai strivit rasaritul
Si m-am pierdut prin ploaia acida.
N-am mai gasit nici aleile arse,
Nici fereastra sapata in suflete de piatra...
Daca glasul mortii imi aduce uitarea,lasa-ma sa-l aud!
Mi-e dor de mine,de ce m-ai ucis?
Caut zadarnic frunze pe aripile ude si negre,
Cand iarna din mine le-a dat un ultim sarut si le-a spart.
Azi adun franturi de vise incercand sa-mi desenez amintiri....
Ma doare fiecare linie,fiecare culoare....
Am vrut sa te caut in ele dar am murit din nou,

Nu erau despre mine...

Despre nimic...(preluat nu mai stiu de unde,cu ghilimelele de rigoare)

"Exista in fiecare iubire o zi de luni.Un inceput fals,ca orice inceput,cu sperante naive, cand te indragostesti si ai impresia ca intregul univers e de acord cu tine.
Martea e ziua in care deja ai amintiri.Rememorezi prima zi a iubirii cu omul pe care l-ai visat,cu grija,pt a nu-l pierde,cu spaima ca doar ti s-a parut.Iti trebuie efort sa crezi ca lumea dragostei tale a fost adevarata.Il rog sa ma ierte ca din dorinta de a crede ca poate fi al meu o zi,din pricina a ceea ce ar fi putut spune si n-a spus,din pricina durerii,acum sunt slaba.
Miercuri e deja prea tarziu.Ochii lui imi lumineaza drumul ca o icoana.Miercuri e foarte tarziu intr-o iubire.Lumea mea a fost intoarsa pe dos.El nu stie nici azi cat valoreaza o privire,un zambet.Joi e ziua indoielii,a tuturor amaraciunilor care traverseaza ca o otrava fiecare celula din mine.
Joi e frig si intuneric.Cand in locul lui a venit cristalul rece al luciditatii in ale carui ape am vazut tremurul mainii lui ce intr-o zi de luni si-a semnat de bunavoie sentinta:CONDAMNAT LA IUBIRE...Joia nu-mi doresc decat ca lacrimile sa-mi curga atat de mult incat el sa nu stie niciodata ca am plans candva de dorul lui.
Vinerea e ziua impacarii cu sine,in numele iubirii fara de care nu se poate.Desi stiu ca nu va fi al meu,desi eu n-o sa invat sa uit nici cand voi muri.Stiu insa ca va veni singur atunci cand eu,obosita de atata asteptare,n-o sa mai simt prezenta lui.Aceasta zi i-o daruiesc lui.Fie sa-l vindece,sa-l faca vulnerabil pt o clipa.Vulnerabil,adik ADEVARAT.
Sambata unei iubiri e o zi trista,o zi in kre eu sunt mai mult el.Sambata ii voi dori tot binele din lume.Asta inseamna ca va putea uita tot,ca si cum n-ar fi fost.

Duminica nici nu cred ca exista!Sa oscrie el dk poate,cu vorbele lui amare pe kre eu le-am iubit.Cand va reusi va insemna ca sufletul lui poate sa-mi daruiasca un alt inceput.Inca o zi de luni pt kre ii multumesc CA SI CAND AR FI..."