Nicaieri,niciodata

Am inchis ochii sa nu ii mai simt privirea trista si goala,insa flacarile ce rabufnesc din cavitatile scrijelite de atatea mari curse imi strapung pleoapele si-mi ard pupilele prea lase sa preia icoana atator dureri slute. Nu mai stiu cate clipe s-au scurs de cand strang cu furie si neputinta mana plapanda si rece,sperand ca lichidul purpuriu ce-mi traverseaza trupul si se strecoara prin branula cumplita o va invada cu bulbi de viata si vise si ii vor incalzi venele amortite de zbaterile furioase ale sevei ce s-a revarsat prin plagile nefericirii. Stiu ca o doare,si as da orice sa ii pot curma chinul infinit,sa nu mai simta nimic,sa nu mai auda nimic....sa nu mai vada chipurile albe ce se apropie si se departeaza,o ating si rup bucati din ea,apoi le cos la loc ca si cum nu ar simti ca o parte din ea lipseste,ca si cum ar putea trai asa mutilata si carpita cu minciuni sterilizate. Prin tubul subtire si transparent picaturile se napustesc maculand porii lacomi ai plasticului infam,insa nu spre bratul secatuit,ci spre inapoi,ca si cum trupul ei ar refuza sa primeasca bucati din rasaritul de maine.

Chipurile albe se apropie din nou,si ea tresare dar nu mai are putere sa fuga din calea lor,si apoi branulele sunt smulse din radacinile neguroase si picaturi de viata se preling acum irosite peste aripile ranite de moarte,si pentru a doua oara imi pare ca nu le vrea,ca nu mai vrea decat sa se stinga demn departe de toate privirile intinate cu mila care o infioara.Isi atinge pantecul de copil cautand infrigurata perla plamadita din soapte si palme intrepatrunse printre zambete de lumanari tanguitoare,cand furtuni izbeau peretii de piatra ce le invaluiau complice teama de a nu se pierde.Nu si-a dorit-o niciodata,o inspaimanta matca diforma in care viata inmugurea in viata,sufletul in suflet,trupul in trup.Si-apoi,nici macar nu-si mai dorea sa pastreze in celulele bolnave de tristete fire de trecut azvarlit si condamnat la desprindere,isi amintea deznadejdea cu care a primit setea celuilalt trup de a ramane pentru totdeauna legat de al sau.....dar cand a simtit-o crescand din carne si sange,tresarind firav si intremandu-se cu rasuflarea calda ce-i invaluia cuibul si-i implanta batai ritmate,nu a mai putut sa lupte,sa urasca....nimeni niciodata nu a mai iubit o perla asa cum a iubit-o ea dupa ce o va fi anulat zadarnic cu negare,pana la urma era a ei,rasarise si se deschisese sub palma ce framanta acum cu dementa mormantul purpuriu,incercand sa infiga unghiile si sa o scoata de acolo,sa o salveze de organismul vatamat ce se razvratise dintr-odata...ii cuprind mainile,nu mai pot sa privesc cum isi mutileaza sufletul rascolind lespedea sub care nu mai zace acum decat un gol nesfarsit,cel mai dureros gol ce-l poate purta...dar ea se zbate si urla ca o fiara ranita,nu mai are lacrimi sa planga peste mormantul din pantec,se ghemuieste pe patul stingher si-si trage genunchii la piept sa nu mai simta golul cu care nu stie si nu mai vrea sa traiasca. Nimic din ce ii spun nu mai are rost,pentru ea zborul s-a sfarsit,i-au rupt aripile in mii de fasii si i-au dat drumul de pe culmea cea mai inalta. N-am s-o intreb daca a vorbit trecutului nici fericirea si nici durerea bulbului ce a rasarit si a apus...stiu ca e prea demna si prea scarbita incat sa imparta cu el povara visului nenascut,ca nu vrea sa-i lase crapaturi prin care sa poata sa se strecoare inapoi langa ea,ca totul a murit in clipa in care pasarea fara aripi s-a zdrobit de stanci.Nu,nu va stii niciodata....nimic din ce vine din el nu poate sa o vindece cu resemnare,ii e strain si murdar si zidul pe care ea l-a ridicat de atatea ori e azi recladit cu nicaieri si niciodata.