Frica de inaltime

Stateam ghemuiti langa trunchiul greoi si noduros al salciei ce se despica in doua brate vanjoase, rasfirand impletituri si mladite aidoma unui suvoi neobosit de ghirlande matasoase,si ploaia se strecura cu dibacie printre ele impregnandu-se lacom in tesatura moale, patrunzand in piele si oase cu intepaturi marunte si reci. Un ramasag absurd si brutal si intr-o clipita o vad aruncandu-si incaltarile in iarba uda si presandu-si palmele si talpile goale de scoarta rugoasa si brazdata de mici brese ascutite, incercand sa se inalte pana la scorbura coagulata de secesiunea trunchiului. Inainteaza anevoios si aluneca de cateva ori, zdobindu-si genunchii si pielea supla a antebratelor de crustele si crestaturile stridente si incisive. Atinge cu varful degetelor crevasa sapata in lemn si ochii ei raspandesc sclipiri de vanitate presarand asupra noastra secunde de pretuire si naucire, apoi se lasa sa alunece moale in jos macinandu-si trupul de faliile rigide. Abia cand se prabuseste pe pamantul ruginiu si reavan i-am vazut ochii inchisi, si am incremenit vazand-o implantandu-si pumnii sangeranzi si stransi in mormantul de frunze si zabovind asa minute in sir, plangand incet cu capul afundat in pardoseala arsa de toamna. Atunci am aflat intaia oara ca ii era teama de inaltime si ca fiecare pas fusese aidoma unui junghi, impaienjenindu-i privirea si facandu-i tamplele sa zvacneasca asurzitor. Avea 16 ani si-i clocoteau in sange o mie de vise nenascute ce-i ascuteau si-i catalizau fiecare indrazneala si fiecare obraznicie contra firii ei istovite si maladive.
Am intalnit-o iarasi dupa zece ani, si micul meu temerar avea aceeasi privire dogoritoare ca in ziua cand ne privea de pe culmea disperarii ei de copil, insa arsita ochilor ei nu mai era inaltatoare, ci vlaguita si epuizata. Capul ei frumos nu mai purta mreaja de fire de matase castanie, si imi imaginam durerea cu care aparatul neted isi croise nemilos drum prin ele sfartecandu-le scanteierile de chihlimbar si supunandu-le undele delicate,furandu-i farame de demnitate. Nu am putut sa-i spun, insa femeia din fata mea nu mi s-a parut nicicand mai demna decat atunci, cand pasea printre corpurile vesele si pestrite in rochia ei de muselina alba, cu pielea marmorata acoperita de un puf fin si bratele inflorite pe alocuri cu mici peceti vinetii...pentru a doua oara in viata, isi biruise teama de inaltime si biruiese prapastia fara fund in care o azvarlisera samanta neagra ce-i crescuse in piept intr-o zi fara data si apoi multimea de prafuri si raze cu care-i intoxicau corpul ca mugurul putred sa nu se deschida. Intr-o seara de toamna isi zdrelise genunchii si palmele invingandu-si cea mai mare spaima...si-apoi pielea se vindecase repede, dar ii ramasese in podul palmei o cruce micuta, semn al curajului zamislit intr-un suflet de copil. Azi o alta cruce o poarta pe san,si-mi pare mai frumoasa si mai delicata ca atunci cand zacea in frunzele ude, si mai vanitoasa decat in clipa in care varful degetelor atinsese crevasa din trunchi. Fiindca azi intai a zacut, si abia apoi a urcat...intai s-a zbatut pe lespedea ce acoperea condamnarea la a nu mai fi, si apoi a atins si a strans in pumni celule de speranta si viata.