Ochii nu mai aud...prin zborul dureros de inalt, cand fiecare nervura din aripile intinse spre viata sangereaza de tristetea clipelor ce nu-mi vor mai fi calauze mute si negre...prin urmele plapande sapate cu unghiile in prapastia de oase si trup pe fundul careia zace pustiit sufletul ce l-am impins fiindca nu voia sa coboare singur.Imi privesc degetele zdrelite de stancile colturoase ale pumnalelor spuse sau poate aruncate, ce-i sunt mormant si armura, si in disperarea de a opri razele rosii si matasoase ce rasar din ele le afund in marea de melancolii latente sperand ca se vor inchide sau macar se vor anestezia cu resemnare. Hranite cu priviri si cuvinte instrainate si goale, florile de sange mi-au rasarit in piept de atatea si atatea ori incat trupul nu mai e decat un amurg purpuriu si nesfarsit.Dimineti apuse de minciuni ce ma topesc in pamant, jumatati de imbratisari furate si traite cu deznadejdea si exaltarea celui ce a inteles ca niciodata nu va putea avea intregul ci doar franturi din fericirea daruita altcuiva. Imi soptesti in limbi neintelese si imi scrii cu pulbere de intuneric o singuratate prea grea ca sa o mai pot sprijini cu iluzii. Imi arati zambete si chipuri sculptate de alte maini,prea tarzii si prea absurde ca sa mai inchida atatea rani.Si ochii mei nu mai aud...prea tristi si prea obositi sa asculte buze impartite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu