Condamnarea

Ucigasi de vise, calcand cu zambetele lor de creta peste clipe ce-mi par crestate in pulbere de stele. Ucigasi de suflete si trupuri sidefii, ce nu mai sunt azi decat lut murdar zacand pe un raft al disperarii celor ce stiu ca petele se insereaza in materie cu aceeasi usurinta cu care cei dintai le-au infiltrat in venele translucide spre a le necroza cu nefericire. Un soldat si un copil poarta aceeasi cruce a amagirii ca vor putea schimba lumea. Poate desenand pe ochiuri de geam aburite chipuri care sa trezeasca mila celui ce va veni sa le zdrobeasca, poate baricadand cu ochii lor tristi cazemate ce adapostesc copilaria pierduta candva in brate cunoscute si totusi neinchipuit de straine. Sau poate descarcand haotic cartusele durerii in multimea de statui de carne ce pare a le stavili drumul maririi infame, in fapt doar un manunchi de forme inerte si inspaimantate ca vor plati tribut nedatorat pamantului avid de clipe netraite inca. Si unul si altul cauta neincetat sa trezeasca in celalalt constientizarea iminentei capitularii. Si niciunul nu va mai fi la fel dupa ce va simti soaptele mortii invaluindu-l in panze aspre si negre spre a nu-si privi agonia dezamagirii de a fi luptat intr-un razboi nedrept si lipsit de ţel. Insa numai soldatul va purta povara celor savarsite de autonomia propriului spirit caci, pentru a ajunge intr-un nicaieri universal, a tras in zambete ce nu-si doreau decat sa-si traiasca inocenta la adapost de negustorii de viata. Si totusi, aceasta condamnare la vesnicia remuscarilor nu mai poate aduce inapoi copilul ce a murit cu palmele intinse visand la libertate, neintelegand de ce calaul nu a vazut ca nu s-a aparat niciodata de lovituri si ca nu voia decat sa fie lasat sa plece de acolo unde nu era fericit...