M-am simtit frumoasa cand maini portelanate si abile au inmuiat pensula matasoasa in aluatul de abanos catifelat si mi-au pictat pleopele cu arabescuri delicate, draperii maiestuoase si bogate pentru ochii secatuiti sa priveasca zborul agonizant al iluziilor ce s-au nascut sa moara inainte de vreme. Praf de carbune s-a intins tacut si apasator sa inrameze jarul din privire, neimpacat si aprig, caci prin el s-au revarsat atatea dureri topite pana la maduva a caror lava otravitoare imi cangrena celulele de viata si vis. Genele ude de-atatea ape sarate scurse pana la ceata au palpait fericite de cremele voluptuoase asternute sa le ascunda crevasele, si-apoi au rabufnit deschizand razelor globii aurii si translucizi, peceti ale atator tristeti ce n-au ales cat si cum sa sculpteze semnele prabusirii tamaduitoare spre a nu mai asista la macelul sufletului. Particule de chihlimbar purpuriu imi mangaie buzele amare, desenand zambete de gheata si sidef, oglinzi tainice ale ranilor ce-au hotarat sa isi intoarca fata spre inauntru spre a nu mai murdari pamantul sfant, incapabile sa mai patrunda in peretii de oase si carne dar neiertatoare cu firida sapata pe chip spre a elibera cuvinte si simtiri.
M-am simtit frumoasa, si genele incarcate de intuneric orbitor au dansat sirete spre a inveseli priviri lacome si hade, scurse peste umerii goi imbratisati de valuri de spuma si matase. Si gura de purpura cu arcurile ei simetrice s-a deschis in cel mai armonios si calin zambet, zdrobind sub perfectiunea edificiului rictusul dureros si stramb. Si brate otelite s-au intins si-au strans in menghina lor contondenta incheietura vlaguita de zbateri, purtand-o spre culmi inversate, a caror inaltime putreda a fost pictata cu pulberi albe si fastuoase spre a nu vedea ca in urma pasilor depusi raman urme sangerii si adanci in care clocotesc furii oarbe. Nici n-am gandit cat de urata sunt....cat de urati mi-s ochii poleiti cu viata cand dincolo de platosa retinei se scurge moartea sufletului tarat in mlastina tradarii extinctoare de sens si ratiune, cat de urate mi-s buzele otravite cu soapte inlantuitoare ce sigileaza si terfelesc orice drept si sansa la a mai surade din fericire fara margini. Cat de urati mi-s umerii sfasiati de neputinta de a da timpul inapoi si a sterge minciuni lacome si fioroase ce s-au inarmat cu setea de a zdrobi copilaria ce curata si sanctifica prin naivitate si lipsa dorintei de a raspunde raului cu rau....cat de urate mi-s palmele cu unghii si pulpe zdrelite de cat s-au zbatut sa evadeze prapastiei colturoase in care le-au azvarlit inimi otravite de teama ca libere s-ar desprinde din inclestarea lor bolnava.
M-am simtit frumoasa cand in numele obsesiei fara margini incheieturile mi-au fost tintuite in cuie crancene si chinuitoare, cand zabrele grele si biciuitoare mi-au sfartecat trupul precum un mormant viu, desirandu-ma pana la nefiinta. Am crezut ca simtirile inalta pana cand crestetul se izbeste de cer si nemurire, ca nu-mi trebuie aripi ci sulite spre a strapunge boltile incununate de candelabre aglomerate cu stalactite si soapte. Eram atat de urata....cat de slute imi erau incheieturile scurse de nazuinta si vis, cu crestaturile lor neregulate si adanci prin care viata a rabufnit de sila de a mai salaslui in intuneric si plasmuire. Cat de diform imi era trupul macinat de regret si groaza de a se fi daruit jertfa altarului putred al schizofreniei artizanului ce-si naste setea de marire din credinte si simtiri pisate, din arderea tuturor faramelor de ratiune si dreptate, pana la lichefierea a tot ce-a fost curat si bun si incorporarea in patima injositoare. Bolnava de vise, bolnava de celule, tarata in mocirla nemiloasa a samburelui negru ce-ti creste in piept, pe zi ce trece mai aprig si mai vatamator.....dar stii, am fost cu adevarat frumoasa abia cand mi-am infipt unghiile in bulbul fetid ce mi-l implantasei fara voie si l-am embolizat salvandu-mi sangele de otrava cuvintelor, si cand mi-am acoperit ochii cu nepasarea calda si analgezica spre a nu-ti mai privi jetfa de suflete nevinovate pe care m-ai silit sa-ti calc alaturi. Am respirat cand mi-am simtit tegumentul disperat sa se ridice si sa respire, desi zdrelit de stancile ascutite de care m-ai inconjurat cu ferocitatea fiarei incoltite.
Am stiut atunci ca o sa traiesc din nou, chiar daca am sa ies cu bucati de suflet si carne lipsa, caci mi le-am smuls singura sa nu se intinda. Ca indiferent de ghearele ce-mi sapa in piele, e prea tarziu sa se mai infiga cat sa ma traga inapoi, in negura ta cumplita si rece....m-am scurs printre degete si zale, si cel dintai fir de lumina mi-a mangaiat crestetul cu blandete : " Traiesti!" Si-atunci, abia atunci, m-am simtit frumoasa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu