Drumuri ascunse

Acopera-ti urechile istovite sa fie martore la atatea sinucideri ale sufletului, satule si dezgustate sa-i auda urletele ratiunii scaldate in baia de sare si sange, sa-i aspire agonia tanguitoare a fasciculelor jertfite in sanctuarul nevolniciei de a ingadui ca niciodata si totdeauna sunt muguri ai aceleiasi matrice si ca orice cutezanta de a-l dispretui pe unul va atrage furia oarba a geamanului prin ai carui plamani respira si din al carui nesfarsit se hraneste. 

Cu ce-i mai de pret a nu muri decat a nu te naste? Crezi poate ca o existenta fara inceput si fara sfarsit, in care oase si carne iti raman neatinse si nu cunosc vesmantul tamaduitor al dezintegrarii depurative, iti va fi armura pentru fiecare clipa in care ti se lichefiaza vintrele si ti se topesc visurile de tristete? Nu-i oare in fapt un cimitir de morminte vii si neimpacate, a caror pulsatie iti desira zilele in secunde chinuitoare cand iti vine sa te eviscerezi cu unghiile si sa le eliberezi din inchisoarea launtrica unde gemetele lor si coltii cu care sfasie deznadajduite peretii seamana dorinta de moarte in condamnarea la viata? Taci, sa nu-ti doresti vesnicia cea vesnica... Nu intelegi ca singura vesnicie reala si redutabila e aceea cuprinsa in fiecare "acum" si ca nesabuinta de a nu te darui deplin si neconditionat clipei va face cimitirul din tine si mai greu de mormintele celor ce au fost fara sa conteze?

Vesnic e si niciodata. Nu cunoaste inceput si sfarsit, nu se supune niciunei determinari temporale. Trupul mort prin ne-nastere in care salasluieste viata sfredelitoare e aceeasi osanda cu trupul viu prin ne-murire in care salasluieste moarte fara catalizare. Nu exista dezrobire pentru niciunul, ci doar cicluri in care viata s-ar vrea non-viata si non-viata viata. A nu fi existat vreodata nu inseamna a fi fost o vesnicie intreaga nimic? Nu-ti imagina ca + si - infinitul sunt spatii omogene si slefuite in care fiinta si nefiinta se deplaseaza libere fara a cunoaste restrictii temporale, caci si acestea au trecut si viitor. Sunt pentru totdeauna pentru ca am mai fost si am sa mai fiu, nu sunt niciodata pentru ca nu am fost si nici nu am sa fiu. Vesnicia ta se va intersecta cu atatea franturi de niciodata din ceilalti incat ai sa-ti doresti sa nu mai fii nici tu ca sa nu mai asisti la deznadejdea lor, dupa cum pulberea de niciodata din tine se va asterne peste vesnicii straine inducandu-ti teluri care te vor ucide cu forta si imposibilitatea lor raportata la palpabilul si permanenta accesibile celorlalti.

Nu schingiui clipa sperand ca ai sa o poti resuscita candva spre a-i sorbi vesnicia ratata, fiindca nu va mai veni in stare pura ci amestecata cu dezamagirea ei ca nu a fost dorita si regretul tau ca nu ai stiut sa ti-o doresti. Va fi prea scarbita sa ti se supuna si vei fi prea nevrednic sa o cuprinzi. "Am fost", indiferent de extrapolare, nu va renaste in "acum", dupa cum "nu am fost" nu va renaste in "maine". Oricat ti-ai dori trecutul, fie ca ai generat sau ai secatuit, ai inserat sau ai extirpat, ai declansat sau ai stins, nu ti se va mai infiltra vreodata sub aceleasi dimensiuni si aceeasi forma si tot ce ai pierdut ramane pierdut. Trebuia sa il traiesti ca intreg nu ca parte, sa nu te gandesti ca dincolo urmeaza chiar si numai o secunda in care vei avea puterea sa rostesti vietii ganduri si simtiri ucise ori sa ucizi ganduri si simtiri rostite, caci orice secunda ar fi mult prea tarzie ca sa mai conteze.