Femei cu chip de icoana si trup plamadit din frumos si pacat, cu pasi adorati de soapte dulci si voluptoase, cu vapaie in privire si suflet.
Femei iubite sub perdeaua de stele si vis, sarutate de valuri spumoase si dantelate, carora fiecare rasarit le inchina sclipiri neasemuite.
Femei cu dorinte raspandite in mii de culori ce nu pot arde pana la implinire, cu zambete stinse de tristeti fara margini si degete prea obosite sa mai smulga franturi de fericire.
Femei cu flori negre crescute nedrept sub piele, cu ochi aprinsi de vesnicia fiecarei clipe si viata palpitand in vene pana la nemurire.
Femei iubite prea putin ori poate prea tarziu, ce nu stiu sa traiasca decat risipind bucati din sine in fiecare vers izbucnit din combustia simtirilor si inchinandu-si sperantele in fata ochilor inchisi si goi.
Femei cu inimi dezgolite pana la miezul plapand, hranite cu iluzii desarte ori iubiri apasatoare si infirme.
Femei iubite prea mult si prea des, condamnate de viata si cuvinte otravite sa-si traiasca bucuria si mahnirea in minciuna si intuneric.
Femei ce si-au jertfit sentimente si visuri pe altarul prejudecatilor absurde dar nu au ingenuncheat niciodata si nu si-au slutit demnitatea pentru a fi iertate de epoci crude.
Femei nascute din otel si foc, caci se indoaie si se zgarie de mii de ori fara sa se sparga, fara sa se piarda.
Femei de lumina si intuneric, gata sa straluceasca pana la orbire ori sa imbete si sa framante trairile pana la uitarea de sine. Atat de diferite si totusi congruente, nascute din acelasi lut amestecat cu pulbere de stele, daruite cu vesnicie cand cuvintele si bratele omului iubit le-au adorat fiecare nervura, fiecare culoare si textura.
Femeia frumoasa incepe din strafund de suflet si trece dincolo de piele, se infiltreaza in sange si ganduri, invaluie si inalta cu bucati de cer. Si totusi, nu va inceta niciodata sa-si doreasca sa imbrace in fiecare zi alta forma, sa indulceasca, sa contureze si sa sculpteze infinite unghiuri si nuante.
Cum sa-si iubeasca sinele cel fara margini daca nu invata intai a-si pretui chipul? Sa-si desfete genele cu texturi bogate si grele si sa-si sarute pleoapele cu pulberi matasoase, aprinzand si adancind privirea spre a putea cuprinde bucuria fiecarui azi. Sa-si mangaie pielea cu voaluri catifelate si inmiresmate ce-i desfata fiecare simt punandu-i raze de soare si toamna parguita pe pometii de alabastru. Sa-si venereze buzele cu foc si purpura, poleindu-le cu straturi cremoase si stralucitoare si dandu-le sa soarba un strop din splendoarea si poezia ingerilor. Machiajul nu decoreaza sufletul ci ii exprima fiecare latura, ii elibereaza nuantele si liniile, caci in inima unei femei bat atat de multe inimi nestiute...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu