Spune-mi, mare, cate versuri grele ai scurs printre fragmentele de inimi scindate, printre degetele impletite si scaldate o ultima oara de spuma velurata si scoici marmorate? Spune-mi, cate soapte ti-au infiorat undele cand sarutai tarmul de topaz si-l daruiai trupurilor cuprinse de taine dulci si panglici de matase? Cate dorinte ai aprins peste cerul noptilor tarzii, cate stele ai dezbracat de scantei pentru a decora trairile cu vesnicia clipei?
Spune-mi, vantule, ma mai stii? Ne-am cunoscut cand ai venit sa locuiesti la mine in ganduri si te-am lasat sa-mi impletesti parul cu jocuri de copii, ti-am zambit si tu te-ai strecurat pana in miez de suflet. Mi-ai impregnat pielea cu dorul tau de zari nestiute, iar eu am uitat sa-mi mai inchid visurile intre peretii putintei. Au zburat cu degetele ranite de atatea zbateri intre cuvinte otravite si cand au obosit le-am dat sa soarba sperante. Au stralucit pana la combustie si s-au revarsat in rasarituri purpurii, au curs pana la marginea nevazuta a infinitului.
Spune-mi, cerule, ti-e teama de soare? Stii tu cate raze i-am consumat in noptile cand nu mai stiam sa pasesc, cate fasii i-am smuls pentru a impleti franghii de foc si viata sa-mi leg strans bucatile de fericire? Le-am cusut si am turnat peste ele apa de mare, au plans, si-au cauterizat tristetile si au amortit. Apoi au izbucnit in celulele latente, resuscitandu-le palpitatiile plapande pana le-au crescut aripi. Le-am lasat sa zboare dincolo de oameni, dincolo de mare. Pana la euforia ingerilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu