Ce ti-au facut, copile?...

Te intreb acum pentru ce zaci secatuita in camera asta mai grea decat cea mai intunecata noapte, pentru ce iti schingiuiesti ochii apasandu-i cu obloanele prabusite asemenea unei lespezi de vesnicie, pentru ce tragi cu nesat aerul bolnav si putred lasat in urma de manusile sangerii si insetate de chinuri? N-a mai ramas nimic din bratele ce se inclestau cu disperare in colturile de viata aruncate cu ura prin crapatura din colosul de piatra in care ti-a infasurat existenta si trupul, si buzele altadata flamande de zambete iti sunt acum arsita mocnita in tremur si vaiete desarte...altadata ai fi sarit ca o fiara haituita si ti-ai fi infipt unghiile in bucatile de stanca, ai fi izbit zabrelele otelite pana cand trupul ti-ar fi fost tot un suvoi de purpura navalnica si calda si n-ai mai fi simtit povara lanturilor ce-ti scrijeleau incheieturile subrezite in intunericul si umezeala ce ti le-a daruit drept plata pentru nesabuinta evadarilor. Daca nu ti-as vedea cosul pieptului tresaltand firav as crede ca pentru tine lupta s-a sfarsit, ca nu mai esti decat un chip zugravit cu maiestrie in pamant ars spre a-i bucura ochii calaului ce si-a dorit sa te zdrobeasca pana la agonie sfasietoare dar nu a putut trai fara tine si te-a zidit din aripi de fluturi si pulbere de vise pentru a te ucide iar si iar...te-am implorat de atatea ori sa nu te mai ridici in vortexul de furii oarbe si pumni ce s-au nascut sa supuna si sa aiba, nu ar fi lovit niciodata trupul alb si curat ingenunchiat pe dusumeaua umeda si rece, ar fi sarutat infinit degetele fine si infrigurate ce s-ar fi ridicat spre el in cea din urma imbratisare...pentru ce a trebuit sa infrunti ochii pustiiti de foame si sete, sa ii sfidezi cu vapai dogoritoare si sa-i izbesti cu vorbe carora nu le pot tine scut decat ingropandu-le de vii in morminte fara Dumnezeu? Loveste si plange, si palmele ii sunt rana pe rana din trupul tau, si tu nu mai spui nimic, nu mai ai putere, nu mai ai vorbe, corpul nu te mai asculta si se incapataneaza sa zvacneasca dureros sub chingile de otel ce il supun si apoi il poseda cu o iubire bolnava si mistuitoare. Degetele lui ti se infig cu lacomie in pielea vinetie si patata cu dorinta de a o incatusa si dincolo de moarte, insa nu le mai simti, ai vrea sa se termine totul, sa ramai singura in intunericul prieten si sa te poti ghemui libera in coltul de umbra ce-ti dezmiarda florile rasarite sub vesmintele sfartecate. Nu intelegi ca e bolnav, ca te-ar duce bucuros in mormant decat sa te lase sa vezi lumina, ca ti-ar cresta in carne randuri si soapte prin care viata sa ti se scurga pe podeaua inchisorii lui, sa-si inmoaie pumnii insetati in seva calda si curata asa cum in el nu va curge niciodata, si oasele sa ti se descompuna in tarana in care si-a ingropat demintatea si ratiunea? Te-am privit de atatea ori izbucnind ca o zbatere de aripi, sublima si intangibila, trezind in el disperarea de a nu-ti putea opri zborul inalt ce ti-a fost harazit ...fiecare nervura din tine lupta sa traiasca si sa-si sadeasca izbanda cinstita pe culmi halucinante, si fiecare celula din el, murdara si contaminata cu neputinta si mediocritate, desira hulpav capcane ascutite in calea lor schingiundu-le mugurii. Si-acum nu mai esti decat un morman de tristete fara margini, un prizonier ce nu mai stie sa-si pretuiasca libertatea, o cutie de ura si teama ca maine va intra din nou pe usa pentru a-ti stavili indrazneala. Ce ti-au facut, copile?...