Septembrie,luni....

Septembrie, luni...doar o alta dupa-amiaza stinsa de toamna nesigura si staruitoare in a nu-si intinde inca aripile inghetate peste asfalt si suflete, ca un filtru analgezic al convulsiilor toride si nesfarsite sedimentate in celule. Siluete robotizate se scurg pe trotuarele istovite de timp si pasi, imprimand betonul colbuit cu graba de a-si trai visele sau macar de a se apropia de nervurile lor suculente spre a mai gasi un rost diminetii de maine, ori cu amaraciunea de a se fi perindat zadarnic prin extensia celei de azi caci undeva, candva, s-au pierdut pentru totdeauna.
Stagnez incordata si disipata in marea de cutii metalice colorate, posomorate si infiorate sub scrijeliturile ruginii ori reflectand maiestuos razele depuse parca ofranda stemelor consonante si pretioase. Imi privesc palmele parca mai aspre ca oricand, incheietura inlantuita de bratara cu gravura ferecata de ochi straini si dezbracati de suflet, unghiile sfartecate si ele de infectia trupului razvratit impotriva bucatilor cangrenate de minciuna si toxic, incercand sa se curate prin desprindere chiar daca rarefierea insereaza nefiinta.
Alaturi, un chip statuar si translucid rasuceste cu migala inele sidefate si cafenii si descrie delicat pete trandafirii pe buzele de portelan voluptuos, incercand parca sa nu lase nicio frantura din panza dezgolita spre a nu fi patrunsa si explorata pana in strafunduri, pana la plaselele alb-negre si geometria plana a edificiului. Ii privesc surasul reavan si ma infioara diformitatea ce razbate sub conturul armonios, ca si cum ar fi o rana rabufnita pe tegumentul ce nu a mai putut innabusi durerea dedesubt. Isi flutura discret degetele asemenea pianistului ce executa o partitura pentru intaia oara, si miscarile ei imi aduc aminte de porumbelul pe care l-am cules candva de pe strada fiindca nu se mai putea inalta ci dupa cateva zbateri disperate de aripi se prabusea invins prada robiei ori chiar mortii. As fi vrut sa-i vorbesc dar abia ce raspund cu valsul palmei si cutia albastra se pierde in zare, lasand in urma o naluca de zmeura arsa si pudrata si scantei umede si verzui ce imi strapung tihna.
A trecut un an, dar o vad aievea....o seara tarzie de august, o masa sub teii posomorati si framantati de furtuna, pahare cu lichid colorat si dionisiac pierdute printre fumuri si vise, trupuri actionate de ritmuri smintite invesmantate in uitare si nepasare balsamica. Ca niciodata, priveste pierdut siluetele imbatate de soapte si versuri condimentate si spasmodice, intre care altadata se infiltra sacadat si neprotocolar cu miscari mladioase intesandu-si sufletul si ochii de bucuria dansului in rigiditatea si serbezia existentei. Degetele dezmiarda impasibil cutia cu licoare maronie si acidulata, sorbind cand si cand, si silabele ei stinse se amesteca printre hohote acrilice si priviri vicioase. Imi pare mai trista si mai departe ca oricand, stiu ce ii curge in vene si suflet caci i-am ascultat chinul de infinite ori....cateodata ma istovea si numai povestea, fara sa ma simt vinovata ca desconsider acutizarea durerii in trairea ei, nu mai suportam sa ii aud si vad agonia si deznadejdea fara sa imi imaginez o clipa senzatiile celei ce le purta.
A zabovit putin, apoi i-am vazut trupul invelit in rochia rosie si ostentativa alunecand dezorientat prin multimea descatusata spre portile forjate.
Nu a reusit sa ajunga acasa. Cuprinsa de frisoane si spaima, simtea cum mainile ii amort pe volan si privirea nu mai putea distinge decat puncte de ceata si negura, zig-zaguri viclene si primejdioase ii rasareau pe retina si creier, intunecand si infestand. Cutia metalica a franat brusc si trupul s-a intins moale, rasfirandu-si suvitele castanii peste scaun si viata. In vacarmul de aburi si acorduri violente, el nu a auzit....abia tarziu a gasit mesajul fara noima in care i se cerea sa salveze, dar nu a reusit sa inteleaga unde. A gasit cu greu masina parcata si alte clipe s-au scurs pana cand ea a putut debloca usile. Disperat, a zguduit carnea si sufletul cu palme otelite, incercand sa trezeasca viata din ele. Nu a iertat-o nici azi pentru nesabuinta cu care s-a gandit sa isi anestezieze trairile si vazand ca durerea tot nu dispare, a luat inca una, si inca una...nu si-a imaginat ca lipsa efectului nu e dovada ineficientei si a dozei prea mici, ci doar un preambul la izbucnirea lui brusca si atroce de mai tarziu. Inca una care nu intelesese cat de aproape e granita dintre a nu mai simti si a nu mai fi, caci orice indrazneala de a-ti seda emotiile iti poate fi platita cu sedarea lor definitiva prin anularea fiintei.
M-am cutremurat cand el a aruncat pe masa, printre carti si pahare, reminiscentele unei nopti in care dintr-o greseala stupida zambetul ei se putea lichefia pentru totdeauna. N-am intrebat-o niciodata nimic, nu pot sa o condamn caci stiu ca nu si-a dorit decat sa se rupa putin de realitate tranchilizand-o.
Nu stiu daca e bine. Nu stiu daca mai simte. Nu stiu daca o mai doare. Teoretic, drumul pe care a luat-o e semn ca nu-i mai pasa si ca s-a rupt de tot. Zambeste des si inca ii place sa danseze pana la epuizare. Data viitoare cand am s-o mai intalnesc la semafor am sa o invit la o cafea. Cred ca azi sunt capabila sa ascult ambele directii in care viata ei ar fi putut sa apuce de atunci.

Nebun de alb....

"Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De cand ma simt tot mai bogat, de tine,
Si-mi stau pe tample soarele si luna,
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine.
....................................................
Dar tu-ntelegi, de fapt ca nu se cade
Sa-ti pui in cumpana intreaga viata,
Ca nu-s in joc abstractele rocade
Ci sangele ce fierbe sau ingheata
Neputincioasa, trista si frigida
Asa ai fost si apareai senina,
Dar cel care-a stiut sa te deschida
Nu-i fericit, ci imbatat de vina
....................................................
Si te iubesc cu mila si cu groaza,
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie. " (Emeric Imre, Nebun de alb)

Genunchii gravati cu secundele in care sufletul legat la ochi a fost tarat si zdrobit in goana smintita a ratiunii neinduplecate isi gasesc dezmierdare in iarba parguita si matasoasa, afundandu-se in anamneza voluptuoasa si amortizandu-si pecetile amaraciunii incordate in neputinta de a se evapora. Obrazul grav si aspru ii preseaza mantia estropiata de ghiarele minciunii ce contamineaza si subjuga pentru totdeauna visul, azi mai covarsitor si palpabil ca oricand. Trupul vlaguit de anestezia dulce a amurgului fervent e zguduit cand si cand de convulsiile vietii ce incerca sa se desprinda de sperantele putride pentru a le emboliza cu mantuirea coerentei impermeabile, simtind durerea fiecarei nervuri smulse si regretul fiecarei nazuinte suprimate fiindca un alt suflet lupta violent sa le intubeze pentru a le resuscita candva. "De ce vrei sa ma ucizi, de ce???" sopti trist iubirea istovita de menghina in care ii mutileaza aripile si-i anuleaza dovezile revarsarii apuse. Si ochii ei stinsi se apara de scanteieri cu pleoape grele si se invaluie in intunericul tamaduitor, si palmele ei inghetate ii cuprind matca ce candva topea inimi si nopti si azi nu mai e decat decorul unei etajere colbuite. "Pentru ca nu mai simt...pentru ca sangele menit sa insufleteasca si sa inflacareze a fost o clipa infestat cu furie si deznadejde, cu dorinta de a sfasia si a intoxica cu suferinta pereche sperand ca se va curata de a sa. Pentru ca tegumentul alb si plapand ce s-a deschis intai si unic sub dalta ascutita a celui ce si-a facut prin viata depozit de suflete si zambete strambe si-apoi si-a dorit sa-si pavoazeze rafturile cu ce-i drept s-a intinat umilit de intersectia de-o clipa cu ce-i urat si murdar. Pentru ca ai fost tradata cu soapte si carne a caror vremelnicie si sumaritate te-au lipsit pe veci de nemurire chiar daca apoi s-au autoflagelat pana la coma. Pentru ca am obosit. Stai, sa nu-ti fie teama caci nu ai sa cunosti durere...in fapt bucatile s-au desprins tacut si incet, una cate una, recipientul de celule si sinidisis le-a ejectat incapabil sa le ierte. Intelegi? Nu am sa tai, nu am sa smulg...am sa curat doar pulberea sedimentata in amintirea pacatului, nu stiu si nu pot sa traiesc adapostind-o, n-ar fi decat prilej neincetat sa te lovesc chinuita de furia vanitatii."
Si capul cuibarit pe excoriatiile izvorate in piele se trezeste pe o plasa de aer si fum, si bratele ce cuprindeau febril tendoanele scartaind de tristete se trezesc imbratisand o himera a piedestalului pe care anii de idolatrizare n-au putut sa-l salveze de minciuna injositoare. Si buzele lui ating amprenta unui contur din care candva isi extragea seva inaltatoare, infiltrandu-l si infiltrandu-se cu patima fiintei, azi o arsura pe membrana sleita de muschii orbiculari. Intelege ca traieste iubind o iubire moarta, ca ea chiar de s-ar incarna din nou in universul lui egoist nu mai poate sustine visul caci nu mai simte destul cat sa hraneasca macar ziua de maine. Dar nu poate trai fara speranta ca visul va renaste candva, asa cum ea nu poate trai fara amintirea celui mort. In ziua cand va deslusi unde se duc visele sa moara si-i va dovedi ca s-au stins demult poate ca si el va renunta sa le mai chinuie cu dorinta de a le reda vietii.

Drops of soul

"Now that she's back in the atmosphere
With drops of Jupiter in her hair,
She acts like summer and walks like rain
Reminds me that there's a time to change,
Since the return from her stay on the moon
She listens like spring and she talks like June,
But tell me, did you sail across the sun?
Did you make it to the Milky Way
To see the lights all faded
And that heaven is overrated?
Tell me, did you fall for a shooting star?
One without a permanent scar
And then you missed me
While you were looking for yourself out there?
But tell me, did the wind sweep you off your feet?
Did you finally get the chance
To dance along the light of day
And head back to the Milky Way?
Can you imagine no love, pride, deep-fried chicken
Your best friend always sticking up for you
Even when she knows you're wrong?" (Train, Drops of Jupiter)

Septembrie. Cea dintai extensie a toamnei, cand vara pierduta pentru totdeauna refuza sa se lase uitata si totusi colajele ruginii si vantul uneori molcom alteori febril se impletesc printre raze plapande si zglobii. Suvite de par iti mangaie obrajii si soarele domolit inca mai depune ofrande pe trupul infrigurat de vise neinfiripate in vesnicia celor traite si ramase in piept. Alei care iti erau dragi si pe care azi pasesti absent, tresarind cu fiecare soapta ce-ti atinge crestetul sau buzele strecurandu-se pana in strafundurile sinidisisului si sedimentandu-se intr-o dulce amorteala ce-ti cuprinde ratiunea si simturile. Nu-ti pasa ca frunzele si florile mor, ca vantul si frigul le vor desprinde corpurile uscate pana la pulbere si le vor imprastia cenusa aromata pe pervazuri descuamate. Nu-ti pasa ca banca pe care iti tolaneai fericirea sau amaraciunea e smulsa din soclul greu si ca bucatile lipsa nu fac decat sa iti aminteasca cum tot ce ieri iti daruia liniste si te imbratisa in uitarea de sine atat de inaltatoare azi nu te mai poate cuprinde si nu-ti mai poate odihni nici forma nici substanta riscand sa le sfasie sau sa le risipeasca. Tot ce ieri iti desfata privirea si sufletul ti-e acum asternut sub talpi si nu-ti mai pasa de plansul tanguitor cu care ti se descompun sub pasi, nu-ti mai pasa ca apesi si cufunzi in pamantul ranced frangandu-le nervurile si acoperindu-le ochii sa nu mai citesti povara celor osandite.

12. 1- cel ce ti-a insotit si directionat existenta invadandu-te cu setea de inalt si cu chinul cumplit al luptei cu sine si cu ceilalti. Pot, stiu ca pot! Sau poate ca nu pot, sau am obosit sa pot, dar TREBUIE! Sa fiu intotdeauna cea dintai, sa imi vad crestetul impanzit de boboci de trandafir si matase verde, cea mai frumoasa coronita nascuta in maini iscusite, ori cea mai draga impletitura de flori de camp izvorata din sufletul si degetele mamei in ziua cand buchetul fastuos anume pregatit s-a pierdut undeva pe drum si am simtit poate primele lacrimi de disperare. Cum sa ma duc fara coronita, cum???? Te iubesc mama, si florile pe care mi le-ai prins tu in par, simple si curate ca flacara celor 13 ani, mi-au scanteiat pe crestet mai dogoritor si mai grandios decat cele mai nepretuite podoabe. Poate ca niciodata nu m-am mai simtit asa frumoasa si speciala ca atunci...si nici entuziasmul sufletului de copil nu l-am mai purtat niciodata, orice razboi dus azi mi-e cruce nu cununa, azi nicio reusita nu mai inseamna bucurie caci izvoraste dintr-un sir nesfarsit de renuntari si ofrande, ori poate-i murdarita de inimi si priviri ce nu stiu sa piarda. Nici eu nu stiu, dar macar regretele mele se scurg in dezamagirea de a nu-mi fi fost suficienta ori in repulsia fata de propria incapacitate de a depasi limite, ale mele ori ale celorlalti. Nu am sa gasesc inaltare in a-i cobori pe cei urcati, si ma doare nespus mirosul mocirlei azvarlite de cei lasati in urma. La ce bun, ura transforma in spini si cei mai firavi lauri. Ma zgarie si ma strang, mi-e sila de biruinta intinata de ranchiuna. 2- de ce nu m-am nascut cu fezabilul cifrei? De ce a trebuit sa traiesc si sa simt umilinta agonizanta a celui obisnuit sa poata si sa aiba, de ce am invatat atat de tarziu ca nu sunt decat un graunte de nisip intr-un ocean si ca orice alta farama ma poate strivi oricand? Orice lupta din care iesi obosit si indestulat de deznadejdi inainte de sfarsit e tot lupta pierduta, cel dintai ce renunta nu-i in fapt biruitor decat in mantra vanitatii nemasurate, caci fata de celalalt si fata de cauza nu-i decat un las. Nu intelegi ca prefer infinit lasitatea renuntarii decat absurdul si umilinta cauzelor pierdute?

Duminica. N-am inteles niciodata daca duminica e inceput sau sfarsit. Imi place sa lenevesc fara remuscari pe pervaz, privind afara fara sa fiu privita. Sunt analize oneste si complexe, lipsite de apasarea temerii ca sunt asteptate si despicate de cei ce le-au declansat. Nu am nevoie sa port masca abila si estetica a portfardului ori a diplomatiei, nu conteaza ce rochie port si nici in ce-mi infasor talpile. Cateodata imi trece prin minte ca ma asculti doar pentru ca ma placi, ori pentru ca te inspaimanta greutatea unor linii si forme. N-ai putea sa ma asculti fara sa ma vezi? Sunt tot eu, fie ca imi pavoazez clipele cu dantela si matase voluptuoase si-mi impodobesc trupul cu pietre opulente, fie ca ma tarasc prin viata intr-un edifiu de textile oarecare, lipsit de fast, si fara sa dau culoare si gravitatie chipului cu pensule si pulberi. Duminica sunt ce vreau. Duminica sunt ce simt. Sau poate ca nu mai sunt si nu mai simt nimic si ma agat de infinitatea clipei ca sa nu ma lichefiez in auto-suficienta. Fiindca duminica am nevoie mai mult ca oricand de tot ce-i dincolo de mine. De tine. De voi. Ca sa nu ma pierd pe mine. Stiu, e tot o forma de egoism. Intelegi? Duminica e singura zi in care nu stiu sa fiu singura, ma doare tacerea, si-mi place tumultul oamenilor si lucrurilor care conteaza si pentru care contez.

27. Mult, prea mult...."m-am pierdut pe drum si vreau sa stiu, oare-am sa mai fiu vreodata ce-mi doream sa fiu?....". Nici macar nu conteaza valoarea cifrei, ci strafundurile ei. Pustiul si tristetea pe care le-a adapostit si de care poate nu va mai invata sa se desprinda. Si vina covarsitoare de a fi incapabila sa-mi poleiesc sperantele cu gustul desfatator al implinirii. Am uitat sa ma bucur de acel "pot" si "am". Poate ca nu-i decat un subterfugiu in incercarea ticaloasa de a-ti dovedi ca esti speciala....cineva, candva, te-a mintit ca bucuria si fericirea sunt atributele superficialitatii si ale stagnarii. Ai tot, deci nu mai vrei sa poti si sa ai nimic mai mult. N-auzi ca nu exista limita? Si ca puteai sa fii fericita pana la Cer decat nefericita pana in nucleul Pamantului??

• 

Mi l-a daruit astazi cea mai buna prietena. Imi bucura privirea si imi bucura sufletul, pentru mine e nepretuit ca si ea. Desi vorbesc des despre ea nu imi amintesc sa fi postat si o fotografie ilustrativa. Meet Rebecca, cea care imi intersecteaza universul (da da trolli, ala "roooz") de la 12 ani la infinit. E singura careia ii permit absolut orice, chiar si sa imi tina predici extreme si nesfarsite. Stiu ca isi doreste ce-i mai bine pentru mine si ca eu sunt mult prea sensibila, impulsiva, temperamentala, sentimentala incat sa aleg mereu drumul drept si simplu al ratiunii. Cateodata chiar am nevoie de niste palme verbale. :)

Because we shared the same sickness....

"It's time you see me for who i really am
I'm the walking, wounded, bleeding, clever lies from within
And with your skin stretched tight i'll beat you till you're blind,
I'll do it to you before you do it to me, because we share the same sickness inside.
And with our hands clasped tight you'll beg me not to try,
I'll do it to you before you do it to me, because we share the same sickness inside.
Names mean nothing now, my eyes only see the blackest of the black
Waiting for the kiss of God's fallen children, and there's no turning back!" (Carnifex, Names mean nothing)

Cerul de purpura isi revarsa fasiile dogoritoare si incordate peste chipul statuar si stins, sfredelindu-i obrajii marmorati cu apatie extinctoare de exaltare si sculptandu-i pecetile unor clipe cand viata nu a mai dorit sa percuteze in vene pentru a fi uitata. Degetele albe si reci cuprind mecanic piciorul oglinzii de argint si o apropie de tegumentul incrustat cu scintilatii si basoreliefuri de clestar salinizat si obscur, scurse din sufletul impovarat de siluete unghiulare ce-i sfasiau strafundurile plapande si-i insangerau peretii de peruzea cu lamuri desavarsite prin schingiuirea panzei. Fiecare linie eliberata de impulsia daltilor impetuoase ii mistuie pielea pana inapoi la sinidisisul ce o hraneste cu negura si pustiu, implantandu-i mladite de cicatrici cheloide si despicandu-l de vise si zambete.
Palme otelite si vorace ii cuprind chipul slutit de rabufnirile amaraciunii imanente ce se sustrage antifonarii, ii palpeaza scrijeliturile toride si i le acopera cu soapte domoale, incercand sa patrunda prin ele pana la nervurile ce le intretin durerea si furia , spre a le emboliza si a le reinsemina cu simtiri expulzate. Convulsii violente cuprind trupul vlaguit de trecutul ce l-a zadarnicit cu nevolnicia de a mai ierta, caci amintiri diforme si maladive ii edifica groaza ferventa de a se mai lasa invadat de fasciculele iubirii lui demente si toxice.
Palmele se deschid din inclestare si elibereaza chipul stingher dar prea obosit sa mai lupte, coborand printre valurile castanii spre gatul pe care il dezmiarda din ce in ce mai apasat, imbratisandu-l si siderandu-l cu cercul inexorabil al degetelor, infruptandu-se din voluptatea gandului ca i-ar fi de ajuns o secunda sa ii franga viata pentru a nu mai exista dincolo de el. Simte moliciunea pielii pentru care candva a fost patima si flacara feculenta, si careia azi e ii e inchisoare putrida si cumplita.
Daca ar putea comprima pana cand nu mai pulseaza....nu-i oare aceasta singura cale spre libertate si biruinta?? Unde, cand, cum au pierdut visul si simtirea, pentru ce nu mai inalta ci prabuseste si sfarama, pentru ce chinul acesta nesfarsit si arsita sufletelor ce-si privesc ruinele ingemanarii ce o credeau pentru totdeauna?? La ce bun....ochii ei arzatori s-au stins demult, caci nu-i mai hraneste nici patima si nici furia, nici disperarea de a mai trai inca si inca o zi pentru a simti pana la ultimul atom, nici dorinta de a se mistui in neant pentru a se elibera de pornirile crancene, Iubire, ura, totul, totul s-a stins!

"y (8/27/2010 2:32:01 AM): ma mai iubesti?

z (8/27/2010 2:32:24 AM): poate te iubeam
z (8/27/2010 2:32:33 AM): candva
z (8/27/2010 2:32:35 AM): odata
z (8/27/2010 2:32:37 AM): demult

y (8/27/2010 2:36:04 AM): tu nu ai sa scapi de mine
y (8/27/2010 2:36:38 AM): ar fi ultima greseala in viata ta

z (8/27/2010 2:37:25 AM): TE ROG SA UITI!

y (8/27/2010 2:37:51 AM): nu am cum
y (8/27/2010 2:38:15 AM): nu glumesc tu esti a mea
y (8/27/2010 2:38:25 AM): si numai a mea
y (8/27/2010 2:38:57 AM): asa k o sa fii o viata numai a mea"

Doar durerea a ramas vie si neimblanzita. Stapaniti candva de aceeasi boala perfida si pernicioasa, condamnati sa se caute fara a se mai gasi cu adevarat vreodata. Trup langa trup si suflet langa suflet, alaturi in osanda de a nu mai fuziona fiindca nervurile frante de o greseala ingropata in pulberea trecutului ce refuza sa moara nu stiu si nu pot sa uite durerea ce a impins-o atunci sa le smulga violent.
E vinovata ca s-a nascut lipsita de substanta analgezica a iertarii, e vinovat ca i-a indus nevoia de a-si seda amintirile cand acesta este singurul lucru pe care nu poate si nu va invata vreodata sa il faca.

N'aimez que moi!

"Danser, du regard et des mains apprivoiser
Danser, fermer les yeux ne surtout plus penser
Du bout des doigts te toucher te troubler
Tomber, dans cet orage mourir foudroyé
Dans ce volcan, me perdre et m'y brûler
Aime-moi
Comme une parenthèse, une pose une trêve, un vide ou je me noie
Comme l'amour en rêve sans interdit sans règle ne plus penser qu'à ça
Et comme un sacrilège assouvir le cortège de mes désirs de toi
Et j'arrête le temps respire à contre temps ne respire presque pas
Je trace le chemin de la bouche de mes mains te dessine la voie
Et c'est moi qui décide qui t'emmène et te guide et dispose de toi
Aime-moi..." (Claude Barzotti, Aime-moi)

"Conceput in perioada primului razboi mondial si invaluit in tragedia care a curmat atatea povesti de dragoste, era un omagiu adus iubirii fragile si inocente si farmecului desuet al cartilor postale. Metaforic, era imaginea sarutului lasat pe obraz poate pentru ultima oara, si briza suava pastrata de o scrisoare in transeele lui 1916." (descrierea completa aici)

Cum sa reproduci percutarile un parfum pe care nu l-ai simtit si purtat vreodata? Intocmai cum ai descrie o iubire care nu a existat, halucinant de febrila si intinsa fiindca necunoscand primordiu nu stie nici sa agonizeze, nu se abandoneaza docila canoanelor si uniformitatii pernicioase. E usor straniu, arsita trecutului olfactiv netrait iti mistuie retina si privirea ti se topeste peste recipient in sclipiri harazite sa ii palpeaze curbele si insertiile luxuriante, asimilandu-le si sedimentandu-le, dupa cum degetele tale pastreaza senzatia indusa artificial de visul rasfirarii printre alte degete, al inclestarii in vesnicia inimilor, in fezabilul celei din urma clipe ce tresalta in cea dintai intersectie. Printre pleoapele deschise spre firidele imaginatiei se preling scintilatii de chihlimbar efervescent si voluptuos, la fel de vertiginoase si tulburatoare ca dansul fara cusur al trupurilor ce isi picteaza simbioza fara sa o fi cunoscut si isi unesc aripile fara sa le fi apropiat. N-a fost, si totusi este. Nu ai atins, si totusi ochii si palmele tale pastreaza aievea cosumptia extazului neinfaptuit dar intuit.
Cataracta de miresme opulente si imbietoare iti impresoara narile cu vanitatea privilegiului de a te infrupta vorace din siropul de trandafir bulgaresc si violete calandrat prin impletitura bogata de iris, liliac, ambra si santal, suflate cu pulberi vanilinate, tot astfel cum sfincterele memoriei olfactive elibereaza particulele iluziilor unor sarutari infiltrate ca un stindard in pielea infasurata in miez auriu si catifelat de pepene, in asfintit si in valuri, in dorinta de a poseda si a retine. Poate miroase a fericire, a vortex launtric descatusat si incandescent, asemenea nectarului de purpura ce curge prin venele cuprinse de infiorarea patimii de a-ti lasa sufletul navalnic sa rabufneasca si sa se suprapuna extensiilor altui suflet la fel de impetuos.
Gustul floral-ciprat al decadentei iti invaluie esofagul intr-o dulce exaltare, invadandu-i si supunandu-i celulele cu nevoia imperioasa de a se hrani iar si iar, intocmai precum organele simtirii netraite si nedetonate par a-si imagina si intinde nervuri conductoare de seva consistenta si revigoranta a unor soapte nerostite pentru a nu se irosi dincolo de hlamida protectoare a incifrarii launtrice, unde bulbii lor se pot rasfrange fara intinari si osanda. E savoarea lichidului ce-ti invesmanteaza existenta cu atomi de aristocratie si unicitate, deopotriva cu lava imanenta ce sculpteaza stalactite in constiinta ferventei celor ce ar fi putut sa fie si nu sunt, ori au fost si nu mai pot sa fie.
Si tu pouvais t'imaginer son odeur sans le sentir et l'embrasser sans le toucher, puis je pourrais m'imaginer comment serait-il que tu m'aimes et que je t'aimes. N'aimer que moi, n'aimer que toi...

• Nucleul articolului mi-a fost daruit de Zuze, care intr-o expansiune a miresmelor preferate au strecurat si acest Caron a carui denumire mi-a rezonat in suflet. Si m-am gandit cum ar fi sa descriu o aroma numai de la un ansamblu de cuvinte si o fotografie, caci poate astfel as putea descrie si magia unor simtiri pe care nu le-am trait.
  

Cause it's hard to hold a candle in a cold September rain

"And when your fears subside
And shadows still remain
I know that you can love me
When there's no one left to blame
So never mind the darkness
We still can find a way
'Cause nothin' lasts forever
Even cold September rain
If we could take the time
to lay it on the line
I could rest my head
Just knowin' that you were mine
All mine
So if you want to love me
then darlin' don't refrain
Or I'll just end up walkin'
In the cold September rain"....

"(...) am venit aici să dau cea mai frumoasă definiţie a fericirii, să aflaţi cît de efemeră e, cît de frumoasă e fără s-o fi văzut vreodată, cît de trecătoare e fără să-i pese, cît de nemuritoare e fără să se fi născut vreodată, cît de preţioasă e fără să dai doi bani pe ea, cum e fără să ştii atunci cînd e, cum a fost atunci cînd ştii cum a fost, cum o înveţi pe de rost cînd nu mai e, cînd e şi nu e, cînd nu e şi e, cît e de adevărată fără să ştii vreodată unde e, cît de nedefinită e fără s-o defineşti, cît e de infinită cînd e definită, cît e ea de fericire fără să fie nefericire, cît e ea de fericire, cît e ea de amintire, cum e ea aproape întotdeauna trecută şi aproape niciodată prezentă, ca un fluture care hibernează prin visele noastre şi zboară doar atunci cînd ne gîndim la el, văd că v-aţi cam pierdut răbdarea, v-am avertizat de la bun început că nu veţi asista la o descoperire epocală şi nici la vreo chestie genială, v-aţi cam plictisit şi aţi cam plecat, dar, cu toate astea, eu am venit aici să dau cea mai frumoasă definiţie a fericirii...". Nu mai stiu provenienta citatului, e doar o frantura din colectia mea de fraze reverberante ale sufletului, pe care mi le asum cateodata fara sa scriu cu litere mari si ingrosate autorul caci imi place sa cred ca prin suprapunere si identificare sunt pe jumatate si ale mele.
Nu stiu cine ti-a spus tie ca fericirea are prezent si viitor, in fapt cunoaste doar timpul trecut cu extensii "postume". Hai, spune "sunt fericit!"....asa-i ca imediat ce ai rostit ultima litera constructia e deja trecut? Poate ca entuziasmul si exaltarea inca mai persista, dar trebuie sa te avertizez ca acel creuzet in care au luat nastere nu va subzista si ca va trebui sa le gasesti mereu un alt recipient, ori sa le reformulezi si retraiesti astfel incat sa nu isi piarda coordonatele bazice si sa nu mai corespunda contextului si matricei in care au prins drept la viata si manifestare.
Habar nu am daca evolutia amplifica sau stinge. Stiu insa ca si imperfectiunea are farmecul ei, ca poate fi tot atat de incandescenta si intensa ca si perfectiunea, ba chiar mai presus caci orice handicap imprima dorinta auto-depasirii limitelor. In plus, ar putea avea sansa evadarii din fata nevoii firesti a naturii de a distruge ceea ce i se opune sfidandu-i dreptul la exclusivitatea perfectiunii si echilibrului. Nu e o invitatie la a te multumi cu un putin mutilat si had, ci un manifest in favoarea pastrarii amintirilor in forma initiala in incercarea de a pastra unicitatea trairilor in timp si spatiu.
Una din cele mai dragi perechi de cercei a fost luata dintr-un targ de antichitati fara inchizatori si cu cateva pietre lipsa. As putea sa ii reconditionez, dar nu ar mai fi atat de speciali fiindca i-as lipsi de aspectul vintage si de incarcatura sentimentala.
In spatele genunchiului drept si pe pulpa am cateva cicatrici, am cazut acum fix un an printr-un gardut de sarma netivita. Nu stiu daca le-as scoate, au coincis cu incheierea unei perioade amare si triste care a schimbat totul in mine si in jurul meu, si am ajuns sa le percep ca pe o pecete care sa ma ajute sa merg mai departe si sa nu-mi mai doresc vreodata sa ma intorc.
Pe cotul drept am o infloritura desenata in caderea dintr-un cires printr-un gard decorat de cuie proieminente, impinsa fiind de un bun prieten. Nici pe aceasta nu as scoate-o, imi aminteste ca uneori poti vedea inca de la inceput si la tot pasul semnele rautatii si cu toate astea preferi sa le ignori sau sa le aplatizezi strivindu-le cu sentimente. Atasamentul si prietenia mea, sau iubirea lui. Nici unele nici altele nu ar trebui sa justifice si sa curate alegerea de a face rau atunci cand puteai sa nu il faci.
Lumanarea de mai sus mi-a fost daruita de cea mai buna prietena acum doi ani, cand dupa un an de respingere furioasa si violenta a oricarei posibilitati de intoarcere, am simtit nevoia sa dau trecutului o noua sansa. Am uitat-o in masina si s-a topit intr-o secunda. Tot astfel cum apoi s-a topit totul, incepand cu oameni si lucruri in care credeam, pentru care simteam, in care ma regaseam, si terminand cu mine insami. Nu am sa regret niciodata formele pierdute, daca ar fi avut fond pe care sa se sprijine probabil ca si astazi le-as fi perceput intre aceleasi limite si avand aceeasi armonie. As putea sa incerc sa o remodelez incalzind-o, dar mi-e clar ca doar pentru un necunoscator proportiile ar mai fi perfecte si stiu ca indiferent de indemanare ambalajul va pastra urmele de ceara topita. La ce bun? Imi place asa, relicva a certitudinii ca orice a ajuns din stare lichida in stare solida e oricand pasibil sa repete procesul in sens invers. Nu pot promite ca nu am sa o uit intr-o zi de vara pe pervaz. Si mai mult, nu pot promite ca nu am sa simt candva dorinta sa o aprind si si sa o privesc cum se mistuie. Ori privindu-i diformitatea existenta, imi pot aminti consecintele iresponsabilitatii mele suficient de tare incat sa o protejez de deteriorari viitoare. Si privindu-mi cicatricile trupului si sufletului, am o sansa sa ma apar de prezentul durerii cu trecutul ei.
Stii, eu renunt la vis. Numeste-ma lasa, dar refuz sa lupt pentru un univers in care alaturarea si suprapunerea sunt totuna. Doua corpuri si doua suflete ce merg unul langa altul sunt fix asta, DOUA. Paralele. Cateodata lipite, dar niciodata intersectate. Nu ma intereseaza sa-mi umplu singuratatea cu o alta singuratate, nu-i nimic apreciabil in asemenea optiune, ci doar o neonorabila comoditate. Poate ca tu, x, gasesti tihna in asociere, si nu ai suficienta forta sa fuzionezi de teama ca va trebui sa lupti trup si suflet pentru a pastra suprapunerea. Caci niciun centimetru nu trebuie sa ramana neivadat si neacoperit, si pentru asta fiecare parte va fi condamnata la previziune si adaptare permanenta, extensionand sau retragand, rotunjind sau franjurand.
Ar putea pierde lupta, dar la fel de bine ar putea dobandi valente si capacitati nebanuite si colosale prin incercarile de a mentine ritmul si forma. Perfectionarea intregului atrage perfectionarea jumatatilor componente, dupa cum independenta si incompatibilitatea lor nu va duce vreodata decat la un comfort mediocru. Apasa "nu renunta!" inainte sa ma vezi plecand printr-o ploaie rece de Septembrie, sau pune-mi punct. Ai curajul sa-ti promiti ca te va multumi o alaturare in detrimentul unei suprapuneri si ca ai sa poti trai o viata asa?Daca nu, atunci nu-mi mutila si nu-ti mutila trairile ci doar fragmenteaza-le. Pune-mi puncte de suspenise, sau punct si virgula. Desprinde-le si aranjeaza-le astfel incat intr-o zi, sa poata fi lipite ca si cum nu s-ar fi separat. Nu timpul ma sperie, ci evidenta discontinuitatii. Fiindca visul nu poate subzista decat pe o suspendare, niciodata pe un sfarsit. Ca atunci cand induci coma pentru a putea conserva viata pana cand organele incep sa functioneze la parametri normali. Spune-mi, e coma artificiala ca sa ma salvezi, ori moarte sa ma stingi?........

You took something perfect and painted it red

Ce culoare are fericirea?
Rosugalbenportocaliuverdealbast......ori poate-i in alb si negru, neintrepatrunsa de senzatiile depravate si desfatatoare pe care radiatiile de lumina reflecatate de marea de corpuri toride si nestiute le creeaza asupra retinei. Da, trebuie ca-i lipsita de culoare, caci podoabele slutesc de sclipiri esenta imbatand-o de gloria recipientului si ce iubesti cu ochii nu vei mai iubi autentic cu sufletul. Il vei dezonora cu priviri infiltrate cu determinari ce zamislesc pacatul greu al vanitatii, si-l vei indeparta de embrionul simtirii palpabile prin ascensionarea pe un altar covarsitor in fata caruia te vei simti apoi prea umil si istovit de ruga. Privirea nu sacralizeaza decat prin izolarea de orice alt lucru sau fiinta ce-ti apare drept derizoriu, insa imediat ce finalizeaza procesul selectiei pacatul profanarii s-a savarsit fiindca alegerea e adiacenta dorintei de a poseda pana la secatuire spre a nu lasa franturi care sa fie devorate de alti ochi si care sa se amestece cu particule nevrednice. Ori selectia savarsita cu resursele launtrice, desi ea insesi generatoare de hlamide argintii tesute cu fire semete si imbibate in viciul biruintei, va infiera cu o adoratie ce ameteste afectivul si nu globii oculari. Numai inchinandu-te si jertfindu-te icoanei sufletului ai sa poti glorifica trupul purtator, posedandu-i maruntaiele pecetluiesti invelisul supus iminentei polemicii intre atatea priviri insetate de desfatare. Cu nimic nu-i mai presus cel ce se imbata cu forme si le inlantuie cu franghiile infame ale capriciilor nemasurate, caci nu va putea impiedica profanarea lor cu dorinta de a intina a celorlalti. Iubind fondul i-ar scrijeli pe piele blazonul suveran, i-ar cotropi fiecare picatura de sange si fiecare celula cu imposibilitatea de a mai exista independent, iar spiritul desi lipsit de carcasa nu se va mai desprinde din asocierea in vesnicie.

Si totusi, ce gust are fericirea? Trebuie sa fie dulce, dulce-amaruie. Ori poate-i sarata? Sarata ca marea mistuita de asfintit, sarata ca lacrimile tristetii. Oare daca am plange pana cand nu mai avem lacrimi am deversa toata moarea din suflet, si n-ar mai ramane decat un pantece moale si roz, dulce si inmiresmat ca vata de zahar? A, nu. Nu asa, pentru ca atunci orice palma l-ar putea sfarama in imbratisari si orice picatura l-ar lipsi de cateva grame, sau poate chiar l-ar topi. Si daca ar fi amara? Nu din amaraciune si negura se nasc cele mai frumoase sculpturi, sublimate de maiestria cu care artizanul reuseste sa dea armonie si incandescenta blocului cernit si diform? De fapt cred ca nici nu are gust, ci miros. Pai....si a ce ar trebui sa miroasa? Poate a primavara, cand stai tolanit intr-un lan de grau verde, prea imbatat de soare si viata ca sa te ridici in capul oaselor si sa intelegi ca nici macar acolo nu esti cu adevarat liber, ca firele de iarba si gazele iti napadesc ascunzisul si-i fura din desavarsire, ciuntindu-ti spatiul si atingandu-ti existenta cu credinta ca niciun edificiu nu mai este compact atunci cand il privesti de aproape, si cu atat mai putin sublim. Si daca ar mirosi a caramele, sa ti se topeasca in gura si sa-ti prelinga stropi decadenti si balsamici care sa dilate si extazieze papilele sufletului? O, nu. Placerea este fericirea ignorantilor. Nu a caramele. Si atingand o anumita intensitate si declansand euforia simturilor nu ar duce decat la bucurie, si bucuria desi apropiata, nu-i fericire. E doar o secunda in timp. Atunci miroase a timp? Fiindca daca bucuria e secunda in timp, si e parte a fericirii, atunci fericirea e timpul. Timpul trecut. Cand stateam rezemata de un umar, si-l impovaram cu neputinta de a opri clipa. Cand imi lasam degetele intrepatrunse de alte degete, desi o viata am refuzat sa strang si sa fiu stransa, de teama de a nu fi incatusata cu dependenta. Cand dadeai la o parte suvitele de par sa poti asterne saruturi pe vertebrele ce scartaiau de tristete. Cand imi pictai cu albastru in palma gustul amar al minciunii, ori poate al lasitatii. Tu crezi ca ai fost? N-ai fost nicicand. Lumea mea nu cunoaste nici minciuna si nici lasitate, si orice expresie a lor plateste scump cu condamnarea la a fi uitata. Sunt aici, si nu am trecut.
Neavand culoare, nici gust sau miros....poate se simte? Flexeaza-ti degetele asemenea unei cupe si strange cat poti. Raneste-ti pumnul cu unghiile, dar nu-i da drumul, niciodata! E moale si fina ca matasea, ori e aspra ca scoarta unui copac? Nu stiu. Nu o simt....o aud, o vad, vad umbre si-mi schingiuiesc timpanul cu soapte, dar nu simt nimic. Nimic, auzi????!!!! NIMIC.

Why does it always rain on me

"Oh, where did the blue skies go?
And why is it raining so?
It's so cold
I can't sleep tonight
Everybody's saying everything's all right
Still I can't close my eyes
I'm seeing a tunnel at the end of the lights
Sunny days
Where have you gone?
I get the strangest feeling you belong
Why does it always rain on me?
Is it because I lied when I was seventeen?
Why does it always rain on me?
Even when the sun is shining
I can't avoid the lightning
I can't stand myself
Still life on a shelf when
I got my mind on something else..." ( Travis, Why does it always rain on me)

Da, poate ca viforul polisemantic ce-l port infierat in simtire condenseaza vaporii de apa purtatoare a purpurei scurse din incheieturile pavoazate cu flori de pumnalul zimtat si ruginit al tradarii, si musonul spaimei de singuratate imbina si sudeaza particulele facandu-le atat de grele si amare ca aerul ascensional renunta sa le mai sustina si le disperseaza asupra mea in incercarea de a le stavili inversunarea grevata pe indestructibilitatea pactului.
O ploaie acida si trista, ce-mi topeste de pe oase fericirea unui "ieri" pe care l-am dorit metamorfozat in "totdeauna" fara sa treaca prin sacralizarea efectuata cu pierderi de materie si ratiune, si fara sa imi ceara drept tribut renuntarea la a mai exista dincolo de el. Picaturi ce imi patrund in pori si in sange coroborandu-se intr-un fluent otravit si inseminandu-mi secundele cu tumori de aversiune, separandu-mi prin albiile erodate trupul viselor de arterele ce le hraneau cu vointa sa erupa. Se scurg printre degetele inclestate in colbul pe care te-ai ghemuit haituit de fulgerele necrutatoare ale auto-degradarii menite sa stearga orice urma a vanitatii dezonorate, se rostogolesc pe obrajii brazdati de lacrimile umilintei de a nu starni vapaie in vatra salasluita de lemne putrede abolite cu semidoctism si diformitate.
Suvitele de par intunecat cad prada umezelii si se rasucesc sub forta ei nestavilita, formand manunchiuri de bucle delicate ce privite de aproape iti infatiseaza panglici innodate sub forma de cununa. Nu insa pecete a celui ce porunceste peste suflari si intinderi, ci stigmat al celui osandit sa duca cu sine radacini de negura ce nu mai primesc nici lumina plapanda a unei lumanari dar nici incandescenta unui soare prea indiferent ca sa-i mai pese sa incalzeasca o mare mai albastra si mai nealterata decat ochiul de apa murdara asupra caruia s-a obisnuit sa vegheze.
Nu stie oare el, soarele, ca valentele sale nu mai au nimic din savoare si intesitatea ce i-au fost harazite daca se afunda in consolarea unui univers prea ingust si maculat de neghiobie, in loc sa stapaneasca o esenta violent de inaltatoare si febrila, ea insesi generatoare de impetuozitate si degajatoare de flacari ce-ti trezesc certitudinea ca esti mai viu ca oricand?
Pentru ce se ingroapa in insuficienta si frustrarea de a nu se putea deschide pana in strafunduri si a elibera seve coplesitoare si plasmuitoare de extensii creative cand ar putea functiona pe un cer cu stele mai stralucitoare si mai aproape de vesnicie, preluand si emitand doze titanice de cugetari si simtiri, angrenand si suportand evolutie, invadand si imbibandu-se cu fericirea de a reverbera intr-un spatiu necucerit si neimblanzit, dar atat de aparte ca si el insusi?

• rama am adus-o cu mine de la mare, si azi mi-am amintit ca printre stropii de trecut drag exista un pergament ce infaptuia candva tot ce sufletul meu isi dorea sa strige. Cu toata forta si nesabuinta celor 17 ani, dar cu dispneea ratiunii ca o fata nu trebuie niciodata sa vorbeasca prima. Amicul meu, iarta-mi cei 4 ani in care te-am iubit curat si pur platonic si nu am indraznit sa te las sa vezi si sa simti. Nu ti-am mai daruit niciodata cuvintele de mai sus, caci am hotarat atunci sa tac pentru totdeauna de teama de a nu avea ca apoi sa pierd. Si iarta-mi slabiciunea de a le darui abia acum, altcuiva...m-am nascut sa simt inainte sa gandesc, si nu regret decat deziluzia ca pentru acei ochi si acel suflet nu au nici o insemnatate.

And bottled wine is vinegar tomorrow

"Every thought you never dared to think
Every mood you always knew would sink
Every line you spoke out loud in a jest
All the time you took to be your best
Soon forgotten
The sun must never touch your skin
It could expose the dark within
But hiding out in a salad bar
Isn't gonna get you far
and bottled wine is vinegar tomorrow
Everything around here makes your pretty head spin
Its piling up high and you're back where you begin
Moments you have tried so hard to forget
Are promising to 've been the best one's yet
Everytime you shut your eyes it appears
Everytime you trace your steps back here
None of your convictions have the same old ring
No doubt you found a place for everything
In cosy prisons..." (a-ha, Cosy Prisons)

Care-i diferenta intre a uita ce n-a fost vreodata si a-ti aminti ce n-a plecat nicicand? Povara e la fel de vindicativa si condensatoare fie ca indraznesti sa zbori prea aproape de cer si sa-i stirbesti din vesnicie si splendoare cu profanul nazuintelor, ori sa te prabusesti prea adanc in pamantul care te-a azvarlit vietii si ti-a interzis sa te intorci inainte sa fi iubit un colt de Rai si sa fi urat cea din urma noapte ce pecetluieste amaraciunea unor drumuri condamnate la interferenta dar nu la contopire.
Undeva in dimensiunea temporala a organizarii psihice, desi intiparite, senzatiile nu sunt recunoscute ori poate nu mai stii si nu mai vrei sa le reproduci de teama de a nu-ti sculpta din nou tegumentele cu dalta necrutatoare a incapacitatii de a le poseda pana la epuizare. Nu poti ierta lutul din care ai prins chip si pori prin care sa simti si sa aspiri toata greutatea acestui univers cat timp nu te-a crutat de chinul sublim al continuitatii identitatii in timp. Fara a-ti fi picurat in esenta dimensiunea mnezica ai fi trait numai prezentul clipei, ai fi putut sa descoperi fiecare maine in lipsa experientei elaborate ce-i stirbeste fascinatia si cauzalitatea improvizatiei declansatoare de forte nebanuite, te-ai fi zbatut in jocul incercarilor si adaptarii pana cand deveneai izvor nesecat de procedee de abordare si rezolvare, susceptibil de unicitate indiferent de similitudinile cromozomiale. Inexistenta segmentului nu cunoste conditional optativ, nu poti decat sa te supui schitei constructorului si blama imperfectiunea ansamblului. Insa daca erai iertat de posibilitatea dereglarilor verigii memorative ce determină tulburări serioase în desfășurarea proceselor pe care le susține nu ai mai fi trait stringenta avariei stimulatoare de energii si directii, si orice particula externa ar fi incercat sa-ti sparga echilibrul pana la exterminare.
Sa-ti amintesti prezentul e poate cea mai feroce tentativa de masacrare a eu-lui. E ca si cum ai recunoaste ca "acum-ul" tau nu exista, ca nu ai, ca nu stii, ca nu simti, ca totul e aievea si nu esti decat o acolada intr-o ecuatie mult prea intinsa si enigmatica ca sa accepte radical apreciabil, ca tu insuti privesti fara sa vezi si asculti fara sa auzi, un contur de fum destinat doar sa imbrace o secunda nu sa decoreze o viata. Daca esti aici, de ce nu te pot cuprinde? Oare trebuie sa-mi inchid bratele ca sa simti nevoia sa te intinzi spre ele si sa le inlantui cu trufie atotstapanitoare, sa-mi suprim ochii ca sa iti doresti sa mai simti scanteierile adoratiei patrunzandu-ti in egoism si auto-suficienta si obligandu-te sa adori la randul tau pana la descompunerea zidurilor? Te dispretuiesc pentru ca imi stigmatizezi veridicitatea perceptiilor, fortandu-ma sa ma indoiesc de spatiu si timp, de mine, de tine, de noi. E ca si cum m-ai condamna sa despic soapte si saruturi si sa le eviscerez pentru a le autopsia continutul, de teama ca m-am hranit din recipiente fara substanta si ca sunt plina de goluri ce imi rarefiaza sufletul. Daca siniubirea ta fata de orice adiacenta a existentei imi extirpa senzatia ca nu am tinut vreodata intre degete piciorul delicat al paharului cu licoarea aurie si usor acidulata, ca nu am baut din acelasi loc sa impartim tainele, si sa suprapunem amprenta buzelor, poti face fata dezgustului meu de maine cand am sa realizez poate ca am inghitit otet si ca imi arde maruntaiele cu dezamagirea de a nu te fi cunoscut cu adevarat nicio clipa?

• cerceii mi-au fost daruiti aseara de cea mai buna prietena, nu-i puteam supune privirii fara sa nu ii infasor in panglici satinate si tivite cu picaturi de suflet. Te iubesc Rebe, dar stiai asta. Caci altfel nu mi-ai darui ce mi-e atat de drag.

Printre spini,pana la stele

"Vis voi fi şi din mine se vor înălţa himere şi se vor hrăni cu sângele trandafirilor, atunci când spinii îmi vor străpunge degetele până la os, în zori de viaţă. Dacă tu vei fi vis, va trebui să sădesc grădini imense de trandafiri şi să-ţi aduc în zori tributul. Degetele mele să fie rănite şi să doară, să simt că trăiesc a infinita oară această senzatie."

E ciudat cum nervurile de viata incep sa pulseze si sa izbucneasca asemenea unor ghirlande de negura dilatata abia cand simt coltii de alabastru ai osandei infigandu-se in peretii firavi ce strajuiesc lichidul cald, invadandu-l cu trombochinaza spre a-l inchide revarsarii si a nu intina cu crampeie de purpura intinsul alb. Cum poate oare pelicula stravezie sa poarte in pantece magma intregii firi si durerea fiecarei clipe si sa nu isi deschida firide spre a le strecura in platourile de epiderma, ridicand in pustiul colbuit de letargie domuri de vapaie ce curata si exorcizeaza de plagile regretelor. Mi-e trupul mormant de vise invelite in giulgiuri sfasietoare de condamnare la vesnicia nefiintei si sufletul imi apasa pe oasele lor zdrobite in zboruri curmate drept canon pentru indolenta de a ajunge la raze cu aripi lipite cu ceara. Fracturile deschise imblanzite si imobilizate cu iluzie imi climatizeaza inchisoarea agoniei, impiedicandu-ma sa ma salvez prin desirarea pana la desertaciune. Fiecare spin ce ma patrunde imi injecteaza mai adanc incordarea si trufia senzatiei cumplit de intense ca inca mai sunt, ca viata rabufneste cu si mai multa furie si incandescenta cand devine prizoniera sub dimensiunile suprimarii.
Zboara cu propriile-ti aripi, printre spini, pana la stele....Abia cand te arunci intelegi forta cu care poti sa te ridici sau lasitatea cu care esti destinat sa te prabusesti, chiar daca procesul iti va smulge si ultima farama de luciditate si te va martiriza pana cand oasele si arterele iti plesnesc de tristete si epuizare. Ai putea sa pasesti pe varfuri pana la final, amortit, resemnat si gol...dar ai putea sa plutesti in eternitatea implinirii visului. Doar impingand limitele durerii o sa fii suficient de crancen incat sa-ti accepti si infrangi supradoza de viata inainte sa te copleseasca.

"- La ce folosesc spinii?
Micul prinţ nu renunţa niciodată la o întrebare, odată ce o pusese. Eu eram nervos din cauza şurubului meu şi am răspuns la întîmplare:
- Spinii nu servesc la nimic, sunt pur şi simplu răutate din partea florilor!
- Nu te cred! Florile sunt slabe. Ele sunt naive. Ele se apără cum pot. Ele se cred teribile cu spinii lor…De milioane de ani florile îşi cresc spinii lor. De milioane de ani oile mănîncă totuşi florile. Nu este atunci foarte serios să încerci să înţelegi de ce ele se străduiesc atît de tare să îşi crească spini care nu le folosesc la nimic? Şi dacă eu ştiu o floare unică în lume, ce nu există în altă parte, decît pe planeta mea, şi mai ştiu că o oiţă ar putea-o face să dispară dintr-o singură mişcare, aşa, pur si simplu, într-o dimineaţă, fără să îşi dea seama ce face, asta nu e important? Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decît într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit cînd le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva…” Dar dacă oaia mănîncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge!
Nu mai putu zice nimic. Izbucni brusc în sughiţuri de plîns. Venise noaptea.
L-am luat în braţe şi l-am legănat. I-am spus: „Floarea pe care o iubeşti tu nu e în pericol… Voi desena o armură pentru floarea ta…"

Sa ucizi o pasare cantatoare

Mi-e nespus de drag romanul lui Harper Lee, ar fi poate unul din putinele randuri pe care le-as scrie caligrafic in cartea vietii mele fara sa imi tremure degetele memoriei selective si sa ma chinuie articulatiile sufletului rapus de credinte oarbe desirate de logica sau absurdul fatalitatii. Ma gandesc de multe ori ca tot ce constiinta mea cuprinde in sensul iubirii se poate desira in insule de sine statatoare, ce pot subzista si functiona fracturate din armonia si esteticul intregului, fara ca taindu-le nervurile comunicationale sa imi provoace amputarea unei geometrii vitale si implicit o crevasa in anatomia substantei launtrice. Retezandu-le imbratisarile, fiecare din aceste piese se cauterizeaza coagulandu-se in jurul marginilor sterilizate chirurgical de lama fina a stiletului cu plasele de de fildes, dezvoltandu-si propriile vene si organe si gasindu-si hrana in auto-suficienta. Exista insa bucati ce nu pot fi desprinse si redate suveranitatii fara a nu lasa rarefieri hade ce desfigureaza platforma, caci orice incercare de a le nega interactiunea le-ar nimici subjugandu-le importanta in structura colosului de carne, sange si procese afective si volitionale. Exista oameni, cuvinte, imagini, arome si amintiri ce doar imi pavoazeaza incaperile sinelui spre a nu simti singuratate ori spre a-i sparge infinitatea si amorfismul. Sunt insa si astfel de decoratiuni inserate si nu aplicate in centura si pilonii de sustinere ai existentei: trunchiuri de copaci fara de care genunchii si palmele mele nu ar mai purta crucile-stindard ale copilului fericit si pierdut pentru totdeauna caci a invatat sa se ridice dupa ce s-a prabusit furat de scoarta amagitoare. Drumuri al caror capat m-a salvat sau poate m-a cufundat mai adanc in prapastia de revolta si spaima. Oameni pe care i-am lasat sa intre si sa ocupe un colt de suflet cu forma lor rotunda si mangaietoare ori dimpotriva neregulata si cu ascutimi cumplite, ca apoi sa plece sau sau sa ma faca sa-i expulzez cu furia si cruzimea unei fiare hamesite si schigiuite dupa ce a lasat instincul langa bucata de carne infipta in sulita otravita ce i-a strapuns traheea dreptatii. Clipe fara de care vesnicia mea nu are sens, caci fiecare din ele mi-a fost un totdeauna sau niciodata. Cuvinte pentru care am trait sau am murit de mii de ori, care mi-au zgaltait colbura ratiunii si mi-au ridicat tulpinile nebuniei dincolo de orice simtire. Tot astfel, randuri si povesti scrise spre a ma inalta din mlastina ignorantei si a-mi sadi bulbii deslusirilor, ori spre a ma tari pe stancile deznadejdii de a sti dintr-o data prea multe si a te dezbraca de mantia calda a nepasarii.
"Sa ucizi o pasare cantatoare" sunt eu, farama si intreg din mine, invelis si nucleu. Nu imi este adiacenta ci suprapusa. Port pe trup si suflet pecetile labilitatii imprejurimii si incercarea de a anihila prin intinare si mutilare tot ce e frumos si curat, si deci nesupus suprematiei si uniformitatii sale. Mi-au sfartecat razele si mi-au secat marea, apoi au incercat sa astearna pe tot ce mi-e sfant colbul cel mai sinistru: cel al negarii de sine. Sub platosa grea si murdara sub care mi-au varat mugurii albi, sangele imi pulseaza inca. Simt, si simt cu fiecare celula si fiecare atom.
Stii tu oare ca e cel dintai pacat si ca nu exista iertare?Atunci apasa....

Cinderella doesn't live here anymore....

"Fata visurilor tale pur si simplu a plecat
Ca si cum iubirea n-ar fi existat
Tu continui sa o cauti si o cauti in zadar
Cu inelul de logodna in buzunar.
..............................................
Suni la radio si iarasi ii dedici ceva
Melodia aia veche care ii placea
Si asa mai trece inca o noapte alba fara ea
Rascolesti prin toata casa insa e ciudat
Nu mai regasesti parfumul ce te-a obsedat
N-a lasat in urma nici macar un semn c-a existat."

Balul nu era decat un circ diform si grotesc, ai carui artisti s-au sinucis incercand un ultim salt care sa plamadeasca zambete pe chipurile spectatorilor obositi sa li se mai vanda iluzii Candelabrele dantelate cu mii de cristale si arabescuri de jad mai greu decat matca universului n-au mai gasit putere sa sustina sclipirea unui opait palid si bolnav de tristete. Ultimul vals a gasit-o sprijinindu-se de balustrada imbratisata de epiderma aspra si dureroasa a tufelor de trandafiri inghetati pe vecie, cautand un boboc inflorit care sa-i pavoazeze corsajul de purpura inspumata si usor prea strans. Ochii ei arzatori n-au fost nicicand mai stinsi si pustii, si viorile nu i-au soptit cu atata amaraciune. Se zbate violent in palma inmanusata si otelita ce-i sfarma pumnul strans in spaima si sila, sila de privirea vicioasa si murdara ce o tintuieste cu vorbe si clipe patimase, sila de propria-i slabiciune de a nu le sfasia cu nepasare si autosuficienta dezarmanta.
Un dans mai lung si mai intunecat decat cea din urma noapte, mai rece decat viforul din trup. Cercuri si linii perfecte descrise cu disperarea artizanului ce stie ca maine va trebui sa le uite si sa le sparga pentru totdeauna, sa le ingroape fara mila sapand cu unghiile in lespezile vesniciei. Si peste toate, condurii din raze si pulbere de stele, si aripile sfasiate de iminenta celui mai inalt si dureros zbor. Cel al resemnarii.

Aproapele nostru tradeaza

N-as putea spune in ce masura titlul implica romanul omonim al lui Marian Barbu fiindca, desi rafturile bibliotecii personale il gazduiesc de atatia ani, nu l-am citit si nu indraznesc sa emit ipoteze. Poate pentru ca ma ingrozea dimensiunea semnificatiilor actiunilor sau inactiunilor naturii umane astfel viciate, sau poate pentru ca niciodata nu m-a atras suficient incat sa il prefer altora.
Astazi insa a venit ca o palma zdrobitoare peste fiecare secunda cand am inchinat si incredintat ganduri, sentimente si vise aproapelui meu. In numele prieteniei pentru care prin defintie as face orice, in numele diminetilor din copilarie cand ne trezeam cu totii in acelasi pat dupa nopti nedormite de prea multa cola si ciocolata, si mama ne aducea ceai de zmeura si sandwich-uri taiate in forma de stea....cand alergam prin iarba si-mi meceam genunchii impleticindu-ma in incaltarile usor prea mari ori in firele dese si taioase din marea verde si nesfarsita. Cand ne urcam in copaci si tu ne speriai cu cate o ganganie pana cand ingrozita imi dadeam drumul sa alunec pe trunchiul umed si rece, caci daca imi amintesc bine, prietenul meu drag, tu nu ai avut niciodata mila pentru firea noastra slaba si prapastioasa chiar daca asta insemna palme zdrelite si vanatai capatate in cadere. Te iertam imediat, un copil nu stie si nu poate sa judece si sa condamne un alt copil, si razboaiele copilariei sunt peceti de care iti amintesti cu drag peste ani. Nici nu mai tin minte cate cucuie mi-ai daruit sau cate semne mi-au incrustat pe piele inconstienta si imaturitatea ta, intr-un fel nici acum nu-mi pasa si nu le regret caci prefer tatuajele dovezi ale prieteniei ce ne-a legat candva pentru a nu uita ca, inainte sa ajung sa simt sila, dezamagire, si resemnare vecina cu o semi-letargie fata de caderea cortinei, am fost capabila sa daruiesc atat de mult oamenilor in care am crezut uneori mai tare decat in mine insami. Ma indoiesc de realitatea mea, dar nu ma indoiam de a ta. In ultimii ani am simtit mai des ca oricand nevoia sa spun ca prietenii sunt cei care nu se plang niciodata ca au umerii uzi....nu are rost sa contorizez de cate ori m-am simtit vinovata ca te impovaram cu vise halucinante si absurde, cu planuri fara noima, cu iubiri mai vesnice si mai grave decat moartea. Ti-am ridicat altar sa-ti multumesc pentru toate momentele cand lovita si speriata fugeam sa plang acolo unde ma credeam inteleasa si in siguranta, si chiar uitam uneori ca nu avem acelasi sange si ca prietenia si anii nu-s pavaza impotriva unei naturi putrezite nativ sau poate doar murdarita in urma atator trairi si necazuri ce te martirizau in ochii mei. Mi-ai cunoscut fiecare zambet, mi-ai temperat sau poate mi-ai intretinut jarul si inflacararea, l-ai placut sau l-ai detestat aproape de ura....ai simtit poate fiecare mare de lacrimi si tristete fara margini, m-ai inteles sau m-ai palmuit cu vorbe grele sa incetez cu artizanatul durerii si sa nu mai aleg caile simtirii. Nu s-a prins nimic, n-ai inteles ca nu suntem facuti din acelasi lut si ca eu niciodata nu am sa-mi pot trada sufletul cu ratiunea, ca am sa continui sa simt, sa pierd si sa gresesc, in timp ce tu vei urca pe culmi a caror inaltime imi dadea fiori. Vezi, aici abilitatea mea de a zari samburele negru din pantecul alb nu a mai functionat....trebuia sa imi imaginez ca nu te dezbraci de suflet doar fata de unii si il pastrezi fata de "cei dragi", ca pentru tine nu suntem decat niste pioni in goana ta dupa arginti murdari si ruginiti si ca ne vei sacrifica oricand orgoliului si avaritiei tale fara margini. M-ai vandut ca sa ma poti cumpara....nu stiai oare ca tradarea nu-i treapta ci cavitate in scara, ca nu poti cumpara ce nu a avut niciodata pret ci s-a daruit aceluia de bunavoie, ca lovind in ce iubea el si ce il iubea, nu vei sparge sfera ci numai o vei zgaria. Candva sufeream pentru suferinta ta, si-ti daruiam tacere in locul povestilor fara sfarsit ca sa uit ca eu, neimpartasindu-ti gandurile si neprivindu-te niciodata altfel, eram pricina frustrarilor tale. Nu pot condamna un om ca simte mai mult decat ar trebui, ii iert imprudenta prin decenta tacerii....dar il ucid de mii de ori la gandul ca totul a fost doar un joc ieftin si murdar, ca disponibilitatea umarului nu era decat o capcana pentru a creea iluzia generozitatii, ca toate sfaturile nu erau decat lovituri de bici spre a ma dirija de pe drumul meu spre drumul tau.
In numele unei alte prietenii, nu am sa vin sa te eviscerez de maruntaiele putrede si otravite cu unghiile mainilor zdrelite de scoartele nucilor copilariei noastre....mi-as dori insa sa simti si tu curgandu-ti prin vene otrava si furia celui ce stie ca a fost tradat si sacrificat unor sentimente pe care nu le-a vrut si nu le-a acceptat niciodata. Mi-e sila, prietene.....mi-e sila de mine ca nu am putut sa-mi imaginez ca aproapele nostru tradeaza si ca ai fi in stare de orice, chiar si sa distrugi ce nu poti sa ai, sa murdaresti cu minciunile si intrigile tale...dar mai sila imi e de chipul ce-mi pare mai diform si strain ca oricand, de prietenia in numele careia continui sa-ti intinzi panzele tale acide sperand ca nu am sa simt cum imi taie carnea.
Nu am putere sa te privesc in ochi fara sa nu iti strig ca stiu totul, ca esti rau pana in maduva oaselor si ca nu mai pot nici sa respir in preajma ta caci ma sufoca infectia tradarii. In numele celor 19 ani ce stau intre noi nu am sa iti smulg bucata aia de carne moarta ce-ti zace in piept, mi-ar arde mainile. Am sa uit insa ca am simtit candva regretul ca nu ne curge prin vene acelasi sange, si am sa invat, inca o data, ca prietenia dintre un barbat si o femeie dureaza doar pana la sentimentele viciate si intrigile celui dintai.

The Remains of the Day

Nu am vazut niciodata filmul ecranizat de James Ivory dupa romanul lui Kazuo Ishiguro, insa distribuirea lui Anthony Hopkins si a Emmei Thompson impreuna cu cele cateva franturi de recenzie descoperite ma duc cu gandul la genul acela de melanj impetuos intre imagini si replici in urma carora viata ta nu va mai fi niciodata la fel. Nu stiu exact in ce sens, e greu sa decizi daca analiza structurii iti simplifica viata prin conglomeratul de intrebari si raspunsuri mai mult sau mai putin judicioase , ori daca te afunda iremediabil in dezolarea de a sti ca "Sînt oameni cãrora le este dat sã guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surprizã este o surprizã dureroasã si orice experientã un nou prilej de torturã. Nu existã mãsurã obiectivã, deoarece ea nu se mãsoarã dupã excitatia exterioarã sau indispozitia localã a organismului, ci dupã modul în care suferinta este simtitã si reflectatã în constiintã. Or, din acest punct de vedere, ierarhizarea este imposibilã. Fiecare om rãmîne cu suferinta lui, pe care o crede absolutã si nelimitatã. Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie.Cu cât te apropii mai repede de sens, cu atât mai repede îţi dai seama că de fapt visezi." (E.Cioran, Pe culmile disperarii).
Traiesc, si pierd, si ard, si iubesc cu inflacararea celui ce a vazut un apus de soare tolanit sub ploaia de flori a unui yamazakura, si cu deznadejdea celui ce a simtit cum sepalele ii patrund in trup asemenea unor colti hulpavi si il acopera cu uitare, splendid mormant viu, caci si cele mai frumoase lucruri ascund sub vesmantul moale si imbietor urmele necrozei. Daca vrei sa nu mai doara contrastul, nu mai trece dincolo de conturul desenat cu maiestrie spre a bucura priviri, nu-ti mai cufunda mainile in pulberea de sticla spre a le polei caci rani adanci se vor deschide din furia cioburilor a caror armonie a fost sparta pe altarul desfatarii vizuale. Cel ce cade in capcana gandirii vietii pana la plasele nu va mai trai niciodata liber.
Acestea sunt motivele pentru care nu cred ca am sa pot privi vreodata Ramasitele Zilei. "Alegeri făcute în viaţă, loialitate, onoare, curgerea timpului în sens unic, capcana iluzoriului, ratarea iubirii şi implicit a identităţii, povestea din romanul distins cu premiul Booker în 1989 se construieşte pe detalii – ecouri ale întrebărilor fără răspuns. Ceea ce contează, ceea ce rămâne, decantat din balastul timpului, în momentul în care, ajuns faţă-n-faţă cu sine, fiecare dintre noi îşi face socoteala." - randuri descriptive regasite aici.
Nu ma gandesc la nimic. Nu mai vreau si nu mai pot sa intreb de ce. Privesc ramasitele zilelor proaspat scrijelite in piele si suflet, si incerc sa-mi inchid setea de a patrunde dincolo de forme si culori. Bucati de metal turnate in matrite nascatoare de vise si frumos, pictate cu degete asprite de viforul amintirilor, si lacuite cu insertii de "poate maine....sau poate niciodata".

Mi-e atat de dor de mare....si ma sperie gandul ca imi lipsea chiar si atunci cand stateam intinsa pe stancile colturoase si ude, prinzand vise rupte din soare si tesandu-le cu valuri diluate cu nesabuinta sperantei. Cand ti-e dor de ce tii in palma si ce cuprinzi cu ochii, e pentru ca stii ca nu-i cu adevarat acolo, ca poate nici nu a fost vreodata decat aievea.
Si totusi,ceva mi-a ramas....i-am cumparat cu drag, i-am legat cu dorinte, si le-am dat povara grea a aducerii aminte. Marea nu era a mea, s-a scurs printre degetele intinse....insa cerceii cu care m-am intors imi vor aseza pe trup scanteieri de apus si ghirlande de apa sarata si tamaduitoare.

I closed my eyes only for a moment, and the moment's gone.....

"Same old song
just a drop of water
in the endless sea
all we do
crumbles to the ground
though we refuse to see
dust in the wind
all we are is dust in the wind
Now, don't hang on
nothing last forever
but the earth and sky
And all your money
won't another minute buy..."

Gândurile sunt umbrele senzaţiilor noastre - întotdeauna mai întunecoase, mai goale, mai simple decât acestea. Indraznesc prea mult poate revoltandu-ma impotriva teoriilor lui Nietzsche, insa azi senzatia mea de pustiu e mai chinuitoare si acuta decat gandul ca nu mai am nimic. Ma strange fiecare vena, ma sufoca fiecare artera, ma arde tresaltarea sangelui ce nu admite sa se coaguleze in resemnare si negare, si fiecare gura de aer pe care o aspir din cutia cu "a fost odata" imi inunda organele cangrenate cu iluzii....
Nu ideea golului ma inspaimanta, ci mirosul lui aducator de groaza si moarte de suflet, furia nestavilita cu care imi rupe firele de lumina ce-mi hranesc trupul bolnav embolizandu-i embrionii de speranta si condamnandu-l la nefericirea celui ce a gustat nemurirea si apoi a pierdut-o murdarit de tradare si ura.
Perceptia dimensiunii si povara gustului amar incheaga in lichidul purpuriu filigrane imbratisate asemenea unor mreje, ingrosandu-l si deturnandu-i cursul spre globii mutilati de durerea privirilor dispretuite, spre buzele arse de insiruiri de litere si sunete amestecate cu himere voluptuoase si picurate in timpanul arid.
Iubesc valurile ce-mi plesnesc gleznele ferecate cu lantul greu al visului unei nopti de vara, imi spala ranile si-mi cauterizeaza entuziasmul preschimbarii unui fir de nisip intr-un colos de granit, martor si pavaza pentru atatea intristari ce-au ridicat prin jertfa lor monumentul demn al auto-osandei.

Mi-e teama insa sa privesc spre matca din care izvorasc, caci e mai adanca si mai intunecata decat o hruba, ascunzand taine cu care nu stiu si nu pot sa traiesc si deschizandu-mi in piept rani mai crancene decat nefiinta.
Cateodata, valurile se desprind din valsul lor molcom si dantelat si rasar carari netede si imbietoare, pavele de clestar sub pasii inundati cu fericirea oarba a calatorului ce zareste Fata Morgana cu o secunda inainte sa se prabuseasca secatuit.
Si brate se intind sa te cuprinda spre a te purta, si fiecare pas iti strecoara mai adanc betia dogoritoare a sufletului salasluit de dorinta retinerii jumatatii de sfera.
Apoi, simti degetele otelite inclestate pe vertebrele cervicale, auzi oasele zdrobindu-se sub talpi de negura si plasmuire marsava, si apa sarata iti patrunde in fiecare celula, in fiecare bronhie, iti invadeaza trupul spre a inunda sufletul.
Si intelegi ca te-a purtat in larg ca sa se asigure ca dandu-ti drumul spre strafunduri nu ai sa te mai poti ridica, ca nu a vrut decat sa se desfete cu disperarea ta ca ai fost pionul unui joc cumplit si ca te-ai aruncat in lectica vicleniei ignorandu-i lespezile murdare de suflete prizoniere.

I can tell the end before the story's written....

"He told me sweet lies of sweet love
Heavy with the burden of the truth
And he spoke of his dreams
Broken by the burden of his youth
I couldn't look into the sun
She saw him laying at the end of my gun
Hungry for life
And thirsty for the distant river
I remember his hands
And the way the mountains looked
The light shot diamonds from his eyes
Hungry for life
And thirsty for the distant river
Like the scar of age
Written all over my face
The war is still raging inside of me
As i reveal my fears to you
I wear it like a tattoo".... - Sade, Like a tattoo


Fiecare linie rabufnita din dansul halucinant al minei colorate scrijelea cuvinte si taine nespuse in tegumentul imbibat cu teama de oameni, de formele infinite sub care iti pot locui si trunchia spatiul existentei, de mrejele samburilor de negura cu care se nasc sau pe care ii sadesc spre a le contempla mladitele cataratoare de fiere si nimicnicie. Desi superior, procesul cognitiv e adus la orbire prin infasurarea instictelor cu panglici netrebnice de fraze consonante si pulbere de vise masluite. Invadat de cascadele de soapte superflue, de privirea sfredelitoare si dezarmanta, sufletul nu stie sa se inchida si nici sa cearna plumbul din sangele cald. Il primeste cu fiecare firida de viata, cu fiecare palpait de aripi. Fiecare gram de minciuna sculpteaza rauri involburate si toxice printre tulpinile plapande ale calelor inspumate, imbracandu-le cu vesminte infame si carbonizandu-le bulbii de lumina.
Dansul devine dureros, si pielea mirosind a copilarie de zahar roz si pufos, a vara tarzie si a pepene auriu, capata crestaturile stacojii ale minciunilor otravite. Fiecare atingere furata o murdareste de nostalgia zidurilor prabusite de dragul unui mag, credintele zdrobite pe catafalcul ambitiilor lui nemasurate isi striga zadarnic jertfa si linistea.
Inteleptule, globul tau de cristal ti-a adus la picioare culmi ametitoare si ti-a presarat praf de stele sub pasii grei de povara atator ganduri viclene. Dar nu va putea vreodata infesta trupul in care curge suflet de copil, caci si-a castigat nemurirea prin sclipirile curate si verzi ce-i pavoazeaza privirea visatoare, si-a construit platosa de otel incins din zambetele daruite si nu vandute, din imbratisarile simtite si nu gandite. Stii, magia nu functioneaza pe cei ce refuza sa creada in puterea ei scump platita cu un cimitir de suflete mintite si terfelite....n-ai castigat nimic cat timp cetatea nu-i arsa pana la plasele si apoi spulberata in cele patru zari, caci din cenusa va rabufni mai apriga, mai necrutatoare, sfidand cu trufia celui fara pata si cu forta incandescenta a unui Hector ucis in jocul nedrept al zeilor cruzi.
Ai mintit.....si minciuna doare si arde mai tare decat cel mai trainic mormant de lava, ai vrut sa intinezi doar ca sa iti asterni sub talpi inca un zambet stins de groaza ramasa dupa ce voalul amagirilor cade. Cateodata, desi neatinsa, cetatea se prabuseste singura dezamagita si obosita de josnicia celui ce iti daruieste zambete si soapte de melasa doar ca sa poata ajunge suficient de aproape ca sa implante fara mila pumnalele slute ale degradarii.
Ai mintit, si n-ai inteles ca minciuna nu loveste in cei ce nu se apara.