Nebun de alb....

"Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De cand ma simt tot mai bogat, de tine,
Si-mi stau pe tample soarele si luna,
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine.
....................................................
Dar tu-ntelegi, de fapt ca nu se cade
Sa-ti pui in cumpana intreaga viata,
Ca nu-s in joc abstractele rocade
Ci sangele ce fierbe sau ingheata
Neputincioasa, trista si frigida
Asa ai fost si apareai senina,
Dar cel care-a stiut sa te deschida
Nu-i fericit, ci imbatat de vina
....................................................
Si te iubesc cu mila si cu groaza,
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie. " (Emeric Imre, Nebun de alb)

Genunchii gravati cu secundele in care sufletul legat la ochi a fost tarat si zdrobit in goana smintita a ratiunii neinduplecate isi gasesc dezmierdare in iarba parguita si matasoasa, afundandu-se in anamneza voluptuoasa si amortizandu-si pecetile amaraciunii incordate in neputinta de a se evapora. Obrazul grav si aspru ii preseaza mantia estropiata de ghiarele minciunii ce contamineaza si subjuga pentru totdeauna visul, azi mai covarsitor si palpabil ca oricand. Trupul vlaguit de anestezia dulce a amurgului fervent e zguduit cand si cand de convulsiile vietii ce incerca sa se desprinda de sperantele putride pentru a le emboliza cu mantuirea coerentei impermeabile, simtind durerea fiecarei nervuri smulse si regretul fiecarei nazuinte suprimate fiindca un alt suflet lupta violent sa le intubeze pentru a le resuscita candva. "De ce vrei sa ma ucizi, de ce???" sopti trist iubirea istovita de menghina in care ii mutileaza aripile si-i anuleaza dovezile revarsarii apuse. Si ochii ei stinsi se apara de scanteieri cu pleoape grele si se invaluie in intunericul tamaduitor, si palmele ei inghetate ii cuprind matca ce candva topea inimi si nopti si azi nu mai e decat decorul unei etajere colbuite. "Pentru ca nu mai simt...pentru ca sangele menit sa insufleteasca si sa inflacareze a fost o clipa infestat cu furie si deznadejde, cu dorinta de a sfasia si a intoxica cu suferinta pereche sperand ca se va curata de a sa. Pentru ca tegumentul alb si plapand ce s-a deschis intai si unic sub dalta ascutita a celui ce si-a facut prin viata depozit de suflete si zambete strambe si-apoi si-a dorit sa-si pavoazeze rafturile cu ce-i drept s-a intinat umilit de intersectia de-o clipa cu ce-i urat si murdar. Pentru ca ai fost tradata cu soapte si carne a caror vremelnicie si sumaritate te-au lipsit pe veci de nemurire chiar daca apoi s-au autoflagelat pana la coma. Pentru ca am obosit. Stai, sa nu-ti fie teama caci nu ai sa cunosti durere...in fapt bucatile s-au desprins tacut si incet, una cate una, recipientul de celule si sinidisis le-a ejectat incapabil sa le ierte. Intelegi? Nu am sa tai, nu am sa smulg...am sa curat doar pulberea sedimentata in amintirea pacatului, nu stiu si nu pot sa traiesc adapostind-o, n-ar fi decat prilej neincetat sa te lovesc chinuita de furia vanitatii."
Si capul cuibarit pe excoriatiile izvorate in piele se trezeste pe o plasa de aer si fum, si bratele ce cuprindeau febril tendoanele scartaind de tristete se trezesc imbratisand o himera a piedestalului pe care anii de idolatrizare n-au putut sa-l salveze de minciuna injositoare. Si buzele lui ating amprenta unui contur din care candva isi extragea seva inaltatoare, infiltrandu-l si infiltrandu-se cu patima fiintei, azi o arsura pe membrana sleita de muschii orbiculari. Intelege ca traieste iubind o iubire moarta, ca ea chiar de s-ar incarna din nou in universul lui egoist nu mai poate sustine visul caci nu mai simte destul cat sa hraneasca macar ziua de maine. Dar nu poate trai fara speranta ca visul va renaste candva, asa cum ea nu poate trai fara amintirea celui mort. In ziua cand va deslusi unde se duc visele sa moara si-i va dovedi ca s-au stins demult poate ca si el va renunta sa le mai chinuie cu dorinta de a le reda vietii.