Drops of soul

"Now that she's back in the atmosphere
With drops of Jupiter in her hair,
She acts like summer and walks like rain
Reminds me that there's a time to change,
Since the return from her stay on the moon
She listens like spring and she talks like June,
But tell me, did you sail across the sun?
Did you make it to the Milky Way
To see the lights all faded
And that heaven is overrated?
Tell me, did you fall for a shooting star?
One without a permanent scar
And then you missed me
While you were looking for yourself out there?
But tell me, did the wind sweep you off your feet?
Did you finally get the chance
To dance along the light of day
And head back to the Milky Way?
Can you imagine no love, pride, deep-fried chicken
Your best friend always sticking up for you
Even when she knows you're wrong?" (Train, Drops of Jupiter)

Septembrie. Cea dintai extensie a toamnei, cand vara pierduta pentru totdeauna refuza sa se lase uitata si totusi colajele ruginii si vantul uneori molcom alteori febril se impletesc printre raze plapande si zglobii. Suvite de par iti mangaie obrajii si soarele domolit inca mai depune ofrande pe trupul infrigurat de vise neinfiripate in vesnicia celor traite si ramase in piept. Alei care iti erau dragi si pe care azi pasesti absent, tresarind cu fiecare soapta ce-ti atinge crestetul sau buzele strecurandu-se pana in strafundurile sinidisisului si sedimentandu-se intr-o dulce amorteala ce-ti cuprinde ratiunea si simturile. Nu-ti pasa ca frunzele si florile mor, ca vantul si frigul le vor desprinde corpurile uscate pana la pulbere si le vor imprastia cenusa aromata pe pervazuri descuamate. Nu-ti pasa ca banca pe care iti tolaneai fericirea sau amaraciunea e smulsa din soclul greu si ca bucatile lipsa nu fac decat sa iti aminteasca cum tot ce ieri iti daruia liniste si te imbratisa in uitarea de sine atat de inaltatoare azi nu te mai poate cuprinde si nu-ti mai poate odihni nici forma nici substanta riscand sa le sfasie sau sa le risipeasca. Tot ce ieri iti desfata privirea si sufletul ti-e acum asternut sub talpi si nu-ti mai pasa de plansul tanguitor cu care ti se descompun sub pasi, nu-ti mai pasa ca apesi si cufunzi in pamantul ranced frangandu-le nervurile si acoperindu-le ochii sa nu mai citesti povara celor osandite.

12. 1- cel ce ti-a insotit si directionat existenta invadandu-te cu setea de inalt si cu chinul cumplit al luptei cu sine si cu ceilalti. Pot, stiu ca pot! Sau poate ca nu pot, sau am obosit sa pot, dar TREBUIE! Sa fiu intotdeauna cea dintai, sa imi vad crestetul impanzit de boboci de trandafir si matase verde, cea mai frumoasa coronita nascuta in maini iscusite, ori cea mai draga impletitura de flori de camp izvorata din sufletul si degetele mamei in ziua cand buchetul fastuos anume pregatit s-a pierdut undeva pe drum si am simtit poate primele lacrimi de disperare. Cum sa ma duc fara coronita, cum???? Te iubesc mama, si florile pe care mi le-ai prins tu in par, simple si curate ca flacara celor 13 ani, mi-au scanteiat pe crestet mai dogoritor si mai grandios decat cele mai nepretuite podoabe. Poate ca niciodata nu m-am mai simtit asa frumoasa si speciala ca atunci...si nici entuziasmul sufletului de copil nu l-am mai purtat niciodata, orice razboi dus azi mi-e cruce nu cununa, azi nicio reusita nu mai inseamna bucurie caci izvoraste dintr-un sir nesfarsit de renuntari si ofrande, ori poate-i murdarita de inimi si priviri ce nu stiu sa piarda. Nici eu nu stiu, dar macar regretele mele se scurg in dezamagirea de a nu-mi fi fost suficienta ori in repulsia fata de propria incapacitate de a depasi limite, ale mele ori ale celorlalti. Nu am sa gasesc inaltare in a-i cobori pe cei urcati, si ma doare nespus mirosul mocirlei azvarlite de cei lasati in urma. La ce bun, ura transforma in spini si cei mai firavi lauri. Ma zgarie si ma strang, mi-e sila de biruinta intinata de ranchiuna. 2- de ce nu m-am nascut cu fezabilul cifrei? De ce a trebuit sa traiesc si sa simt umilinta agonizanta a celui obisnuit sa poata si sa aiba, de ce am invatat atat de tarziu ca nu sunt decat un graunte de nisip intr-un ocean si ca orice alta farama ma poate strivi oricand? Orice lupta din care iesi obosit si indestulat de deznadejdi inainte de sfarsit e tot lupta pierduta, cel dintai ce renunta nu-i in fapt biruitor decat in mantra vanitatii nemasurate, caci fata de celalalt si fata de cauza nu-i decat un las. Nu intelegi ca prefer infinit lasitatea renuntarii decat absurdul si umilinta cauzelor pierdute?

Duminica. N-am inteles niciodata daca duminica e inceput sau sfarsit. Imi place sa lenevesc fara remuscari pe pervaz, privind afara fara sa fiu privita. Sunt analize oneste si complexe, lipsite de apasarea temerii ca sunt asteptate si despicate de cei ce le-au declansat. Nu am nevoie sa port masca abila si estetica a portfardului ori a diplomatiei, nu conteaza ce rochie port si nici in ce-mi infasor talpile. Cateodata imi trece prin minte ca ma asculti doar pentru ca ma placi, ori pentru ca te inspaimanta greutatea unor linii si forme. N-ai putea sa ma asculti fara sa ma vezi? Sunt tot eu, fie ca imi pavoazez clipele cu dantela si matase voluptuoase si-mi impodobesc trupul cu pietre opulente, fie ca ma tarasc prin viata intr-un edifiu de textile oarecare, lipsit de fast, si fara sa dau culoare si gravitatie chipului cu pensule si pulberi. Duminica sunt ce vreau. Duminica sunt ce simt. Sau poate ca nu mai sunt si nu mai simt nimic si ma agat de infinitatea clipei ca sa nu ma lichefiez in auto-suficienta. Fiindca duminica am nevoie mai mult ca oricand de tot ce-i dincolo de mine. De tine. De voi. Ca sa nu ma pierd pe mine. Stiu, e tot o forma de egoism. Intelegi? Duminica e singura zi in care nu stiu sa fiu singura, ma doare tacerea, si-mi place tumultul oamenilor si lucrurilor care conteaza si pentru care contez.

27. Mult, prea mult...."m-am pierdut pe drum si vreau sa stiu, oare-am sa mai fiu vreodata ce-mi doream sa fiu?....". Nici macar nu conteaza valoarea cifrei, ci strafundurile ei. Pustiul si tristetea pe care le-a adapostit si de care poate nu va mai invata sa se desprinda. Si vina covarsitoare de a fi incapabila sa-mi poleiesc sperantele cu gustul desfatator al implinirii. Am uitat sa ma bucur de acel "pot" si "am". Poate ca nu-i decat un subterfugiu in incercarea ticaloasa de a-ti dovedi ca esti speciala....cineva, candva, te-a mintit ca bucuria si fericirea sunt atributele superficialitatii si ale stagnarii. Ai tot, deci nu mai vrei sa poti si sa ai nimic mai mult. N-auzi ca nu exista limita? Si ca puteai sa fii fericita pana la Cer decat nefericita pana in nucleul Pamantului??

• 

Mi l-a daruit astazi cea mai buna prietena. Imi bucura privirea si imi bucura sufletul, pentru mine e nepretuit ca si ea. Desi vorbesc des despre ea nu imi amintesc sa fi postat si o fotografie ilustrativa. Meet Rebecca, cea care imi intersecteaza universul (da da trolli, ala "roooz") de la 12 ani la infinit. E singura careia ii permit absolut orice, chiar si sa imi tina predici extreme si nesfarsite. Stiu ca isi doreste ce-i mai bine pentru mine si ca eu sunt mult prea sensibila, impulsiva, temperamentala, sentimentala incat sa aleg mereu drumul drept si simplu al ratiunii. Cateodata chiar am nevoie de niste palme verbale. :)