Sa ucizi o pasare cantatoare

Mi-e nespus de drag romanul lui Harper Lee, ar fi poate unul din putinele randuri pe care le-as scrie caligrafic in cartea vietii mele fara sa imi tremure degetele memoriei selective si sa ma chinuie articulatiile sufletului rapus de credinte oarbe desirate de logica sau absurdul fatalitatii. Ma gandesc de multe ori ca tot ce constiinta mea cuprinde in sensul iubirii se poate desira in insule de sine statatoare, ce pot subzista si functiona fracturate din armonia si esteticul intregului, fara ca taindu-le nervurile comunicationale sa imi provoace amputarea unei geometrii vitale si implicit o crevasa in anatomia substantei launtrice. Retezandu-le imbratisarile, fiecare din aceste piese se cauterizeaza coagulandu-se in jurul marginilor sterilizate chirurgical de lama fina a stiletului cu plasele de de fildes, dezvoltandu-si propriile vene si organe si gasindu-si hrana in auto-suficienta. Exista insa bucati ce nu pot fi desprinse si redate suveranitatii fara a nu lasa rarefieri hade ce desfigureaza platforma, caci orice incercare de a le nega interactiunea le-ar nimici subjugandu-le importanta in structura colosului de carne, sange si procese afective si volitionale. Exista oameni, cuvinte, imagini, arome si amintiri ce doar imi pavoazeaza incaperile sinelui spre a nu simti singuratate ori spre a-i sparge infinitatea si amorfismul. Sunt insa si astfel de decoratiuni inserate si nu aplicate in centura si pilonii de sustinere ai existentei: trunchiuri de copaci fara de care genunchii si palmele mele nu ar mai purta crucile-stindard ale copilului fericit si pierdut pentru totdeauna caci a invatat sa se ridice dupa ce s-a prabusit furat de scoarta amagitoare. Drumuri al caror capat m-a salvat sau poate m-a cufundat mai adanc in prapastia de revolta si spaima. Oameni pe care i-am lasat sa intre si sa ocupe un colt de suflet cu forma lor rotunda si mangaietoare ori dimpotriva neregulata si cu ascutimi cumplite, ca apoi sa plece sau sau sa ma faca sa-i expulzez cu furia si cruzimea unei fiare hamesite si schigiuite dupa ce a lasat instincul langa bucata de carne infipta in sulita otravita ce i-a strapuns traheea dreptatii. Clipe fara de care vesnicia mea nu are sens, caci fiecare din ele mi-a fost un totdeauna sau niciodata. Cuvinte pentru care am trait sau am murit de mii de ori, care mi-au zgaltait colbura ratiunii si mi-au ridicat tulpinile nebuniei dincolo de orice simtire. Tot astfel, randuri si povesti scrise spre a ma inalta din mlastina ignorantei si a-mi sadi bulbii deslusirilor, ori spre a ma tari pe stancile deznadejdii de a sti dintr-o data prea multe si a te dezbraca de mantia calda a nepasarii.
"Sa ucizi o pasare cantatoare" sunt eu, farama si intreg din mine, invelis si nucleu. Nu imi este adiacenta ci suprapusa. Port pe trup si suflet pecetile labilitatii imprejurimii si incercarea de a anihila prin intinare si mutilare tot ce e frumos si curat, si deci nesupus suprematiei si uniformitatii sale. Mi-au sfartecat razele si mi-au secat marea, apoi au incercat sa astearna pe tot ce mi-e sfant colbul cel mai sinistru: cel al negarii de sine. Sub platosa grea si murdara sub care mi-au varat mugurii albi, sangele imi pulseaza inca. Simt, si simt cu fiecare celula si fiecare atom.
Stii tu oare ca e cel dintai pacat si ca nu exista iertare?Atunci apasa....