You took something perfect and painted it red

Ce culoare are fericirea?
Rosugalbenportocaliuverdealbast......ori poate-i in alb si negru, neintrepatrunsa de senzatiile depravate si desfatatoare pe care radiatiile de lumina reflecatate de marea de corpuri toride si nestiute le creeaza asupra retinei. Da, trebuie ca-i lipsita de culoare, caci podoabele slutesc de sclipiri esenta imbatand-o de gloria recipientului si ce iubesti cu ochii nu vei mai iubi autentic cu sufletul. Il vei dezonora cu priviri infiltrate cu determinari ce zamislesc pacatul greu al vanitatii, si-l vei indeparta de embrionul simtirii palpabile prin ascensionarea pe un altar covarsitor in fata caruia te vei simti apoi prea umil si istovit de ruga. Privirea nu sacralizeaza decat prin izolarea de orice alt lucru sau fiinta ce-ti apare drept derizoriu, insa imediat ce finalizeaza procesul selectiei pacatul profanarii s-a savarsit fiindca alegerea e adiacenta dorintei de a poseda pana la secatuire spre a nu lasa franturi care sa fie devorate de alti ochi si care sa se amestece cu particule nevrednice. Ori selectia savarsita cu resursele launtrice, desi ea insesi generatoare de hlamide argintii tesute cu fire semete si imbibate in viciul biruintei, va infiera cu o adoratie ce ameteste afectivul si nu globii oculari. Numai inchinandu-te si jertfindu-te icoanei sufletului ai sa poti glorifica trupul purtator, posedandu-i maruntaiele pecetluiesti invelisul supus iminentei polemicii intre atatea priviri insetate de desfatare. Cu nimic nu-i mai presus cel ce se imbata cu forme si le inlantuie cu franghiile infame ale capriciilor nemasurate, caci nu va putea impiedica profanarea lor cu dorinta de a intina a celorlalti. Iubind fondul i-ar scrijeli pe piele blazonul suveran, i-ar cotropi fiecare picatura de sange si fiecare celula cu imposibilitatea de a mai exista independent, iar spiritul desi lipsit de carcasa nu se va mai desprinde din asocierea in vesnicie.

Si totusi, ce gust are fericirea? Trebuie sa fie dulce, dulce-amaruie. Ori poate-i sarata? Sarata ca marea mistuita de asfintit, sarata ca lacrimile tristetii. Oare daca am plange pana cand nu mai avem lacrimi am deversa toata moarea din suflet, si n-ar mai ramane decat un pantece moale si roz, dulce si inmiresmat ca vata de zahar? A, nu. Nu asa, pentru ca atunci orice palma l-ar putea sfarama in imbratisari si orice picatura l-ar lipsi de cateva grame, sau poate chiar l-ar topi. Si daca ar fi amara? Nu din amaraciune si negura se nasc cele mai frumoase sculpturi, sublimate de maiestria cu care artizanul reuseste sa dea armonie si incandescenta blocului cernit si diform? De fapt cred ca nici nu are gust, ci miros. Pai....si a ce ar trebui sa miroasa? Poate a primavara, cand stai tolanit intr-un lan de grau verde, prea imbatat de soare si viata ca sa te ridici in capul oaselor si sa intelegi ca nici macar acolo nu esti cu adevarat liber, ca firele de iarba si gazele iti napadesc ascunzisul si-i fura din desavarsire, ciuntindu-ti spatiul si atingandu-ti existenta cu credinta ca niciun edificiu nu mai este compact atunci cand il privesti de aproape, si cu atat mai putin sublim. Si daca ar mirosi a caramele, sa ti se topeasca in gura si sa-ti prelinga stropi decadenti si balsamici care sa dilate si extazieze papilele sufletului? O, nu. Placerea este fericirea ignorantilor. Nu a caramele. Si atingand o anumita intensitate si declansand euforia simturilor nu ar duce decat la bucurie, si bucuria desi apropiata, nu-i fericire. E doar o secunda in timp. Atunci miroase a timp? Fiindca daca bucuria e secunda in timp, si e parte a fericirii, atunci fericirea e timpul. Timpul trecut. Cand stateam rezemata de un umar, si-l impovaram cu neputinta de a opri clipa. Cand imi lasam degetele intrepatrunse de alte degete, desi o viata am refuzat sa strang si sa fiu stransa, de teama de a nu fi incatusata cu dependenta. Cand dadeai la o parte suvitele de par sa poti asterne saruturi pe vertebrele ce scartaiau de tristete. Cand imi pictai cu albastru in palma gustul amar al minciunii, ori poate al lasitatii. Tu crezi ca ai fost? N-ai fost nicicand. Lumea mea nu cunoaste nici minciuna si nici lasitate, si orice expresie a lor plateste scump cu condamnarea la a fi uitata. Sunt aici, si nu am trecut.
Neavand culoare, nici gust sau miros....poate se simte? Flexeaza-ti degetele asemenea unei cupe si strange cat poti. Raneste-ti pumnul cu unghiile, dar nu-i da drumul, niciodata! E moale si fina ca matasea, ori e aspra ca scoarta unui copac? Nu stiu. Nu o simt....o aud, o vad, vad umbre si-mi schingiuiesc timpanul cu soapte, dar nu simt nimic. Nimic, auzi????!!!! NIMIC.