The Remains of the Day

Nu am vazut niciodata filmul ecranizat de James Ivory dupa romanul lui Kazuo Ishiguro, insa distribuirea lui Anthony Hopkins si a Emmei Thompson impreuna cu cele cateva franturi de recenzie descoperite ma duc cu gandul la genul acela de melanj impetuos intre imagini si replici in urma carora viata ta nu va mai fi niciodata la fel. Nu stiu exact in ce sens, e greu sa decizi daca analiza structurii iti simplifica viata prin conglomeratul de intrebari si raspunsuri mai mult sau mai putin judicioase , ori daca te afunda iremediabil in dezolarea de a sti ca "Sînt oameni cãrora le este dat sã guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surprizã este o surprizã dureroasã si orice experientã un nou prilej de torturã. Nu existã mãsurã obiectivã, deoarece ea nu se mãsoarã dupã excitatia exterioarã sau indispozitia localã a organismului, ci dupã modul în care suferinta este simtitã si reflectatã în constiintã. Or, din acest punct de vedere, ierarhizarea este imposibilã. Fiecare om rãmîne cu suferinta lui, pe care o crede absolutã si nelimitatã. Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie.Cu cât te apropii mai repede de sens, cu atât mai repede îţi dai seama că de fapt visezi." (E.Cioran, Pe culmile disperarii).
Traiesc, si pierd, si ard, si iubesc cu inflacararea celui ce a vazut un apus de soare tolanit sub ploaia de flori a unui yamazakura, si cu deznadejdea celui ce a simtit cum sepalele ii patrund in trup asemenea unor colti hulpavi si il acopera cu uitare, splendid mormant viu, caci si cele mai frumoase lucruri ascund sub vesmantul moale si imbietor urmele necrozei. Daca vrei sa nu mai doara contrastul, nu mai trece dincolo de conturul desenat cu maiestrie spre a bucura priviri, nu-ti mai cufunda mainile in pulberea de sticla spre a le polei caci rani adanci se vor deschide din furia cioburilor a caror armonie a fost sparta pe altarul desfatarii vizuale. Cel ce cade in capcana gandirii vietii pana la plasele nu va mai trai niciodata liber.
Acestea sunt motivele pentru care nu cred ca am sa pot privi vreodata Ramasitele Zilei. "Alegeri făcute în viaţă, loialitate, onoare, curgerea timpului în sens unic, capcana iluzoriului, ratarea iubirii şi implicit a identităţii, povestea din romanul distins cu premiul Booker în 1989 se construieşte pe detalii – ecouri ale întrebărilor fără răspuns. Ceea ce contează, ceea ce rămâne, decantat din balastul timpului, în momentul în care, ajuns faţă-n-faţă cu sine, fiecare dintre noi îşi face socoteala." - randuri descriptive regasite aici.
Nu ma gandesc la nimic. Nu mai vreau si nu mai pot sa intreb de ce. Privesc ramasitele zilelor proaspat scrijelite in piele si suflet, si incerc sa-mi inchid setea de a patrunde dincolo de forme si culori. Bucati de metal turnate in matrite nascatoare de vise si frumos, pictate cu degete asprite de viforul amintirilor, si lacuite cu insertii de "poate maine....sau poate niciodata".

Mi-e atat de dor de mare....si ma sperie gandul ca imi lipsea chiar si atunci cand stateam intinsa pe stancile colturoase si ude, prinzand vise rupte din soare si tesandu-le cu valuri diluate cu nesabuinta sperantei. Cand ti-e dor de ce tii in palma si ce cuprinzi cu ochii, e pentru ca stii ca nu-i cu adevarat acolo, ca poate nici nu a fost vreodata decat aievea.
Si totusi,ceva mi-a ramas....i-am cumparat cu drag, i-am legat cu dorinte, si le-am dat povara grea a aducerii aminte. Marea nu era a mea, s-a scurs printre degetele intinse....insa cerceii cu care m-am intors imi vor aseza pe trup scanteieri de apus si ghirlande de apa sarata si tamaduitoare.