"Same old song
just a drop of water
in the endless sea
all we do
crumbles to the ground
though we refuse to see
dust in the wind
all we are is dust in the wind
Now, don't hang on
nothing last forever
but the earth and sky
And all your money
won't another minute buy..."
Gândurile sunt umbrele senzaţiilor noastre - întotdeauna mai întunecoase, mai goale, mai simple decât acestea. Indraznesc prea mult poate revoltandu-ma impotriva teoriilor lui Nietzsche, insa azi senzatia mea de pustiu e mai chinuitoare si acuta decat gandul ca nu mai am nimic. Ma strange fiecare vena, ma sufoca fiecare artera, ma arde tresaltarea sangelui ce nu admite sa se coaguleze in resemnare si negare, si fiecare gura de aer pe care o aspir din cutia cu "a fost odata" imi inunda organele cangrenate cu iluzii....
Nu ideea golului ma inspaimanta, ci mirosul lui aducator de groaza si moarte de suflet, furia nestavilita cu care imi rupe firele de lumina ce-mi hranesc trupul bolnav embolizandu-i embrionii de speranta si condamnandu-l la nefericirea celui ce a gustat nemurirea si apoi a pierdut-o murdarit de tradare si ura.
Perceptia dimensiunii si povara gustului amar incheaga in lichidul purpuriu filigrane imbratisate asemenea unor mreje, ingrosandu-l si deturnandu-i cursul spre globii mutilati de durerea privirilor dispretuite, spre buzele arse de insiruiri de litere si sunete amestecate cu himere voluptuoase si picurate in timpanul arid.
Iubesc valurile ce-mi plesnesc gleznele ferecate cu lantul greu al visului unei nopti de vara, imi spala ranile si-mi cauterizeaza entuziasmul preschimbarii unui fir de nisip intr-un colos de granit, martor si pavaza pentru atatea intristari ce-au ridicat prin jertfa lor monumentul demn al auto-osandei.
Mi-e teama insa sa privesc spre matca din care izvorasc, caci e mai adanca si mai intunecata decat o hruba, ascunzand taine cu care nu stiu si nu pot sa traiesc si deschizandu-mi in piept rani mai crancene decat nefiinta.
Cateodata, valurile se desprind din valsul lor molcom si dantelat si rasar carari netede si imbietoare, pavele de clestar sub pasii inundati cu fericirea oarba a calatorului ce zareste Fata Morgana cu o secunda inainte sa se prabuseasca secatuit.
Si brate se intind sa te cuprinda spre a te purta, si fiecare pas iti strecoara mai adanc betia dogoritoare a sufletului salasluit de dorinta retinerii jumatatii de sfera.
Apoi, simti degetele otelite inclestate pe vertebrele cervicale, auzi oasele zdrobindu-se sub talpi de negura si plasmuire marsava, si apa sarata iti patrunde in fiecare celula, in fiecare bronhie, iti invadeaza trupul spre a inunda sufletul.
Si intelegi ca te-a purtat in larg ca sa se asigure ca dandu-ti drumul spre strafunduri nu ai sa te mai poti ridica, ca nu a vrut decat sa se desfete cu disperarea ta ca ai fost pionul unui joc cumplit si ca te-ai aruncat in lectica vicleniei ignorandu-i lespezile murdare de suflete prizoniere.
Nu ideea golului ma inspaimanta, ci mirosul lui aducator de groaza si moarte de suflet, furia nestavilita cu care imi rupe firele de lumina ce-mi hranesc trupul bolnav embolizandu-i embrionii de speranta si condamnandu-l la nefericirea celui ce a gustat nemurirea si apoi a pierdut-o murdarit de tradare si ura.Perceptia dimensiunii si povara gustului amar incheaga in lichidul purpuriu filigrane imbratisate asemenea unor mreje, ingrosandu-l si deturnandu-i cursul spre globii mutilati de durerea privirilor dispretuite, spre buzele arse de insiruiri de litere si sunete amestecate cu himere voluptuoase si picurate in timpanul arid.
Iubesc valurile ce-mi plesnesc gleznele ferecate cu lantul greu al visului unei nopti de vara, imi spala ranile si-mi cauterizeaza entuziasmul preschimbarii unui fir de nisip intr-un colos de granit, martor si pavaza pentru atatea intristari ce-au ridicat prin jertfa lor monumentul demn al auto-osandei.
Mi-e teama insa sa privesc spre matca din care izvorasc, caci e mai adanca si mai intunecata decat o hruba, ascunzand taine cu care nu stiu si nu pot sa traiesc si deschizandu-mi in piept rani mai crancene decat nefiinta.
Cateodata, valurile se desprind din valsul lor molcom si dantelat si rasar carari netede si imbietoare, pavele de clestar sub pasii inundati cu fericirea oarba a calatorului ce zareste Fata Morgana cu o secunda inainte sa se prabuseasca secatuit.
Si brate se intind sa te cuprinda spre a te purta, si fiecare pas iti strecoara mai adanc betia dogoritoare a sufletului salasluit de dorinta retinerii jumatatii de sfera.
Apoi, simti degetele otelite inclestate pe vertebrele cervicale, auzi oasele zdrobindu-se sub talpi de negura si plasmuire marsava, si apa sarata iti patrunde in fiecare celula, in fiecare bronhie, iti invadeaza trupul spre a inunda sufletul.
Si intelegi ca te-a purtat in larg ca sa se asigure ca dandu-ti drumul spre strafunduri nu ai sa te mai poti ridica, ca nu a vrut decat sa se desfete cu disperarea ta ca ai fost pionul unui joc cumplit si ca te-ai aruncat in lectica vicleniei ignorandu-i lespezile murdare de suflete prizoniere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu