Why does it always rain on me

"Oh, where did the blue skies go?
And why is it raining so?
It's so cold
I can't sleep tonight
Everybody's saying everything's all right
Still I can't close my eyes
I'm seeing a tunnel at the end of the lights
Sunny days
Where have you gone?
I get the strangest feeling you belong
Why does it always rain on me?
Is it because I lied when I was seventeen?
Why does it always rain on me?
Even when the sun is shining
I can't avoid the lightning
I can't stand myself
Still life on a shelf when
I got my mind on something else..." ( Travis, Why does it always rain on me)

Da, poate ca viforul polisemantic ce-l port infierat in simtire condenseaza vaporii de apa purtatoare a purpurei scurse din incheieturile pavoazate cu flori de pumnalul zimtat si ruginit al tradarii, si musonul spaimei de singuratate imbina si sudeaza particulele facandu-le atat de grele si amare ca aerul ascensional renunta sa le mai sustina si le disperseaza asupra mea in incercarea de a le stavili inversunarea grevata pe indestructibilitatea pactului.
O ploaie acida si trista, ce-mi topeste de pe oase fericirea unui "ieri" pe care l-am dorit metamorfozat in "totdeauna" fara sa treaca prin sacralizarea efectuata cu pierderi de materie si ratiune, si fara sa imi ceara drept tribut renuntarea la a mai exista dincolo de el. Picaturi ce imi patrund in pori si in sange coroborandu-se intr-un fluent otravit si inseminandu-mi secundele cu tumori de aversiune, separandu-mi prin albiile erodate trupul viselor de arterele ce le hraneau cu vointa sa erupa. Se scurg printre degetele inclestate in colbul pe care te-ai ghemuit haituit de fulgerele necrutatoare ale auto-degradarii menite sa stearga orice urma a vanitatii dezonorate, se rostogolesc pe obrajii brazdati de lacrimile umilintei de a nu starni vapaie in vatra salasluita de lemne putrede abolite cu semidoctism si diformitate.
Suvitele de par intunecat cad prada umezelii si se rasucesc sub forta ei nestavilita, formand manunchiuri de bucle delicate ce privite de aproape iti infatiseaza panglici innodate sub forma de cununa. Nu insa pecete a celui ce porunceste peste suflari si intinderi, ci stigmat al celui osandit sa duca cu sine radacini de negura ce nu mai primesc nici lumina plapanda a unei lumanari dar nici incandescenta unui soare prea indiferent ca sa-i mai pese sa incalzeasca o mare mai albastra si mai nealterata decat ochiul de apa murdara asupra caruia s-a obisnuit sa vegheze.
Nu stie oare el, soarele, ca valentele sale nu mai au nimic din savoare si intesitatea ce i-au fost harazite daca se afunda in consolarea unui univers prea ingust si maculat de neghiobie, in loc sa stapaneasca o esenta violent de inaltatoare si febrila, ea insesi generatoare de impetuozitate si degajatoare de flacari ce-ti trezesc certitudinea ca esti mai viu ca oricand?
Pentru ce se ingroapa in insuficienta si frustrarea de a nu se putea deschide pana in strafunduri si a elibera seve coplesitoare si plasmuitoare de extensii creative cand ar putea functiona pe un cer cu stele mai stralucitoare si mai aproape de vesnicie, preluand si emitand doze titanice de cugetari si simtiri, angrenand si suportand evolutie, invadand si imbibandu-se cu fericirea de a reverbera intr-un spatiu necucerit si neimblanzit, dar atat de aparte ca si el insusi?

• rama am adus-o cu mine de la mare, si azi mi-am amintit ca printre stropii de trecut drag exista un pergament ce infaptuia candva tot ce sufletul meu isi dorea sa strige. Cu toata forta si nesabuinta celor 17 ani, dar cu dispneea ratiunii ca o fata nu trebuie niciodata sa vorbeasca prima. Amicul meu, iarta-mi cei 4 ani in care te-am iubit curat si pur platonic si nu am indraznit sa te las sa vezi si sa simti. Nu ti-am mai daruit niciodata cuvintele de mai sus, caci am hotarat atunci sa tac pentru totdeauna de teama de a nu avea ca apoi sa pierd. Si iarta-mi slabiciunea de a le darui abia acum, altcuiva...m-am nascut sa simt inainte sa gandesc, si nu regret decat deziluzia ca pentru acei ochi si acel suflet nu au nici o insemnatate.