Printre spini,pana la stele

"Vis voi fi şi din mine se vor înălţa himere şi se vor hrăni cu sângele trandafirilor, atunci când spinii îmi vor străpunge degetele până la os, în zori de viaţă. Dacă tu vei fi vis, va trebui să sădesc grădini imense de trandafiri şi să-ţi aduc în zori tributul. Degetele mele să fie rănite şi să doară, să simt că trăiesc a infinita oară această senzatie."

E ciudat cum nervurile de viata incep sa pulseze si sa izbucneasca asemenea unor ghirlande de negura dilatata abia cand simt coltii de alabastru ai osandei infigandu-se in peretii firavi ce strajuiesc lichidul cald, invadandu-l cu trombochinaza spre a-l inchide revarsarii si a nu intina cu crampeie de purpura intinsul alb. Cum poate oare pelicula stravezie sa poarte in pantece magma intregii firi si durerea fiecarei clipe si sa nu isi deschida firide spre a le strecura in platourile de epiderma, ridicand in pustiul colbuit de letargie domuri de vapaie ce curata si exorcizeaza de plagile regretelor. Mi-e trupul mormant de vise invelite in giulgiuri sfasietoare de condamnare la vesnicia nefiintei si sufletul imi apasa pe oasele lor zdrobite in zboruri curmate drept canon pentru indolenta de a ajunge la raze cu aripi lipite cu ceara. Fracturile deschise imblanzite si imobilizate cu iluzie imi climatizeaza inchisoarea agoniei, impiedicandu-ma sa ma salvez prin desirarea pana la desertaciune. Fiecare spin ce ma patrunde imi injecteaza mai adanc incordarea si trufia senzatiei cumplit de intense ca inca mai sunt, ca viata rabufneste cu si mai multa furie si incandescenta cand devine prizoniera sub dimensiunile suprimarii.
Zboara cu propriile-ti aripi, printre spini, pana la stele....Abia cand te arunci intelegi forta cu care poti sa te ridici sau lasitatea cu care esti destinat sa te prabusesti, chiar daca procesul iti va smulge si ultima farama de luciditate si te va martiriza pana cand oasele si arterele iti plesnesc de tristete si epuizare. Ai putea sa pasesti pe varfuri pana la final, amortit, resemnat si gol...dar ai putea sa plutesti in eternitatea implinirii visului. Doar impingand limitele durerii o sa fii suficient de crancen incat sa-ti accepti si infrangi supradoza de viata inainte sa te copleseasca.

"- La ce folosesc spinii?
Micul prinţ nu renunţa niciodată la o întrebare, odată ce o pusese. Eu eram nervos din cauza şurubului meu şi am răspuns la întîmplare:
- Spinii nu servesc la nimic, sunt pur şi simplu răutate din partea florilor!
- Nu te cred! Florile sunt slabe. Ele sunt naive. Ele se apără cum pot. Ele se cred teribile cu spinii lor…De milioane de ani florile îşi cresc spinii lor. De milioane de ani oile mănîncă totuşi florile. Nu este atunci foarte serios să încerci să înţelegi de ce ele se străduiesc atît de tare să îşi crească spini care nu le folosesc la nimic? Şi dacă eu ştiu o floare unică în lume, ce nu există în altă parte, decît pe planeta mea, şi mai ştiu că o oiţă ar putea-o face să dispară dintr-o singură mişcare, aşa, pur si simplu, într-o dimineaţă, fără să îşi dea seama ce face, asta nu e important? Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decît într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit cînd le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva…” Dar dacă oaia mănîncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge!
Nu mai putu zice nimic. Izbucni brusc în sughiţuri de plîns. Venise noaptea.
L-am luat în braţe şi l-am legănat. I-am spus: „Floarea pe care o iubeşti tu nu e în pericol… Voi desena o armură pentru floarea ta…"