Condamnarea

Ucigasi de vise, calcand cu zambetele lor de creta peste clipe ce-mi par crestate in pulbere de stele. Ucigasi de suflete si trupuri sidefii, ce nu mai sunt azi decat lut murdar zacand pe un raft al disperarii celor ce stiu ca petele se insereaza in materie cu aceeasi usurinta cu care cei dintai le-au infiltrat in venele translucide spre a le necroza cu nefericire. Un soldat si un copil poarta aceeasi cruce a amagirii ca vor putea schimba lumea. Poate desenand pe ochiuri de geam aburite chipuri care sa trezeasca mila celui ce va veni sa le zdrobeasca, poate baricadand cu ochii lor tristi cazemate ce adapostesc copilaria pierduta candva in brate cunoscute si totusi neinchipuit de straine. Sau poate descarcand haotic cartusele durerii in multimea de statui de carne ce pare a le stavili drumul maririi infame, in fapt doar un manunchi de forme inerte si inspaimantate ca vor plati tribut nedatorat pamantului avid de clipe netraite inca. Si unul si altul cauta neincetat sa trezeasca in celalalt constientizarea iminentei capitularii. Si niciunul nu va mai fi la fel dupa ce va simti soaptele mortii invaluindu-l in panze aspre si negre spre a nu-si privi agonia dezamagirii de a fi luptat intr-un razboi nedrept si lipsit de ţel. Insa numai soldatul va purta povara celor savarsite de autonomia propriului spirit caci, pentru a ajunge intr-un nicaieri universal, a tras in zambete ce nu-si doreau decat sa-si traiasca inocenta la adapost de negustorii de viata. Si totusi, aceasta condamnare la vesnicia remuscarilor nu mai poate aduce inapoi copilul ce a murit cu palmele intinse visand la libertate, neintelegand de ce calaul nu a vazut ca nu s-a aparat niciodata de lovituri si ca nu voia decat sa fie lasat sa plece de acolo unde nu era fericit...

M-am simtit frumoasa...

M-am simtit frumoasa cand maini portelanate si abile au inmuiat pensula matasoasa in aluatul de abanos catifelat si mi-au pictat pleopele cu arabescuri delicate, draperii maiestuoase si bogate pentru ochii secatuiti sa priveasca zborul agonizant al iluziilor ce s-au nascut sa moara inainte de vreme. Praf de carbune s-a intins tacut si apasator sa inrameze jarul din privire, neimpacat si aprig, caci prin el s-au revarsat atatea dureri topite pana la maduva a caror lava otravitoare imi cangrena celulele de viata si vis. Genele ude de-atatea ape sarate scurse pana la ceata au palpait fericite de cremele voluptuoase asternute sa le ascunda crevasele, si-apoi au rabufnit deschizand razelor globii aurii si translucizi, peceti ale atator tristeti ce n-au ales cat si cum sa sculpteze semnele prabusirii tamaduitoare spre a nu mai asista la macelul sufletului. Particule de chihlimbar purpuriu imi mangaie buzele amare, desenand zambete de gheata si sidef, oglinzi tainice ale ranilor ce-au hotarat sa isi intoarca fata spre inauntru spre a nu mai murdari pamantul sfant, incapabile sa mai patrunda in peretii de oase si carne dar neiertatoare cu firida sapata pe chip spre a elibera cuvinte si simtiri. 

M-am simtit frumoasa, si genele incarcate de intuneric orbitor au dansat sirete spre a inveseli priviri lacome si hade, scurse peste umerii goi imbratisati de valuri de spuma si matase. Si gura de purpura cu arcurile ei simetrice s-a deschis in cel mai armonios si calin zambet, zdrobind sub perfectiunea edificiului rictusul dureros si stramb. Si brate otelite s-au intins si-au strans in menghina lor contondenta incheietura vlaguita de zbateri, purtand-o spre culmi inversate, a caror inaltime putreda a fost pictata cu pulberi albe si fastuoase spre a nu vedea ca in urma pasilor depusi raman urme sangerii si adanci in care clocotesc furii oarbe. Nici n-am gandit cat de urata sunt....cat de urati mi-s ochii poleiti cu viata cand dincolo de platosa retinei se scurge moartea sufletului tarat in mlastina tradarii extinctoare de sens si ratiune, cat de urate mi-s buzele otravite cu soapte inlantuitoare ce sigileaza si terfelesc orice drept si sansa la a mai surade din fericire fara margini. Cat de urati mi-s umerii sfasiati de neputinta de a da timpul inapoi si a sterge minciuni lacome si fioroase ce s-au inarmat cu setea de a zdrobi copilaria ce curata si sanctifica prin naivitate si lipsa dorintei de a raspunde raului cu rau....cat de urate mi-s palmele cu unghii si pulpe zdrelite de cat s-au zbatut sa evadeze prapastiei colturoase in care le-au azvarlit inimi otravite de teama ca libere s-ar desprinde din inclestarea lor bolnava.

M-am simtit frumoasa cand in numele obsesiei fara margini incheieturile mi-au fost tintuite in cuie crancene si chinuitoare, cand zabrele grele si biciuitoare mi-au sfartecat trupul precum un mormant viu, desirandu-ma pana la nefiinta. Am crezut ca simtirile inalta pana cand crestetul se izbeste de cer si nemurire, ca nu-mi trebuie aripi ci sulite spre a strapunge boltile incununate de candelabre aglomerate cu stalactite si soapte. Eram atat de urata....cat de slute imi erau incheieturile scurse de nazuinta si vis, cu crestaturile lor neregulate si adanci prin care viata a rabufnit de sila de a mai salaslui in intuneric si plasmuire. Cat de diform imi era trupul macinat de regret si groaza de a se fi daruit jertfa altarului putred al schizofreniei artizanului ce-si naste setea de marire din credinte si simtiri pisate, din arderea tuturor faramelor de ratiune si dreptate, pana la lichefierea a tot ce-a fost curat si bun si incorporarea in patima injositoare. Bolnava de vise, bolnava de celule, tarata in mocirla nemiloasa a samburelui negru ce-ti creste in piept, pe zi ce trece mai aprig si mai vatamator.....dar stii, am fost cu adevarat frumoasa abia cand mi-am infipt unghiile in bulbul fetid ce mi-l implantasei fara voie si l-am embolizat salvandu-mi sangele de otrava cuvintelor, si cand mi-am acoperit ochii cu nepasarea calda si analgezica spre a nu-ti mai privi jetfa de suflete nevinovate pe care m-ai silit sa-ti calc alaturi. Am respirat cand mi-am simtit tegumentul disperat sa se ridice si sa respire, desi zdrelit de stancile ascutite de care m-ai inconjurat cu ferocitatea fiarei incoltite. 

Am stiut atunci ca o sa traiesc din nou, chiar daca am sa ies cu bucati de suflet si carne lipsa, caci mi le-am smuls singura sa nu se intinda. Ca indiferent de ghearele ce-mi sapa in piele, e prea tarziu sa se mai infiga cat sa ma traga inapoi, in negura ta cumplita si rece....m-am scurs printre degete si zale, si cel dintai fir de lumina mi-a mangaiat crestetul cu blandete : " Traiesti!" Si-atunci, abia atunci, m-am simtit frumoasa...

Tango la Eforie

Trupul latent adie asemenea zefirului peste pulberea soptita de amurgul febril valurilor matasoase si efervescente, isi afunda gleznele in mantia de spuma moale si densa si mii de muguri plapanzi ii rasar sub matca infierata cu soapte dulci si corozive pana cand sufletul s-a fracturat si s-a scurs.  

Isi simte umerii grei si tristi de atatea rasarituri intinate cu negura celor ce au pasit cu talpile murdare pe trairile dezgolite si o dor pleoapele obosite sa-si priveasca visurile desirate si stinghere. Apa sarata ii dezmiarda obrazul cu nervurile ei tamaduitoare,  ii curata buzele arse de cuvinte ce n-au vrut sa fie rostite si-i anesteziaza scrijeliturile deschise de brate si priviri cumplite, nedorite, nestiute...

Nisipul cald ii impleteste hedonism in pumnii stransi, lichefiaza sufletul risipit si-l scurge in artere ca o lava, ii saruta florile vinetii ce-i impodobesc carnea pana cand simte aripile patrunzand prin omoplati si intuneric. Ritmul i se scurge peste incheieturi, ii patrunde in miez de sine si ii electrizeaza miscarile si simturile.   

Chipuri noi, fara amintiri impartite, ii daruiesc un suras, o bucata de lut si speranta acolo unde cei multi, cei vechi si cei buni au uitat sa mai priveasca - si corpul se revarsa ca o faclie, inlantuit de asfintitul incandescent ce-si scurge fasiile purpurii peste marea cu unde voluptuoase si domoale. Se stinge si izbucneste iar si iar intr-un tango sublim si infinit iar palmele ii sunt poezie, cu rime armonioase si silabe euforice. 

Rochia rosie ii devine piele si imbratisare, ii amplifica tresaririle cadentate si le sculpteaza in gheata si foc, si corpul palpita cu exaltare pana cand isi elibereaza sufletul de marginile formei. Danseaza si se dezbraca de vorbe, de oameni, de sinele pe care l-a lasat candva jertfa intr-un univers limitat si diform. Danseaza si isi traieste fiecare celula purificata de frica si gol iar muzica ii patrunde in fiecare colt unde si-a ascuns fericirea de cei ce nu puteau sa o priveasca fara sa o murdareasca. Danseaza si simte pana in strafund de suflet, pana la catharsis.        

     

Drumuri ascunse

Acopera-ti urechile istovite sa fie martore la atatea sinucideri ale sufletului, satule si dezgustate sa-i auda urletele ratiunii scaldate in baia de sare si sange, sa-i aspire agonia tanguitoare a fasciculelor jertfite in sanctuarul nevolniciei de a ingadui ca niciodata si totdeauna sunt muguri ai aceleiasi matrice si ca orice cutezanta de a-l dispretui pe unul va atrage furia oarba a geamanului prin ai carui plamani respira si din al carui nesfarsit se hraneste. 

Cu ce-i mai de pret a nu muri decat a nu te naste? Crezi poate ca o existenta fara inceput si fara sfarsit, in care oase si carne iti raman neatinse si nu cunosc vesmantul tamaduitor al dezintegrarii depurative, iti va fi armura pentru fiecare clipa in care ti se lichefiaza vintrele si ti se topesc visurile de tristete? Nu-i oare in fapt un cimitir de morminte vii si neimpacate, a caror pulsatie iti desira zilele in secunde chinuitoare cand iti vine sa te eviscerezi cu unghiile si sa le eliberezi din inchisoarea launtrica unde gemetele lor si coltii cu care sfasie deznadajduite peretii seamana dorinta de moarte in condamnarea la viata? Taci, sa nu-ti doresti vesnicia cea vesnica... Nu intelegi ca singura vesnicie reala si redutabila e aceea cuprinsa in fiecare "acum" si ca nesabuinta de a nu te darui deplin si neconditionat clipei va face cimitirul din tine si mai greu de mormintele celor ce au fost fara sa conteze?

Vesnic e si niciodata. Nu cunoaste inceput si sfarsit, nu se supune niciunei determinari temporale. Trupul mort prin ne-nastere in care salasluieste viata sfredelitoare e aceeasi osanda cu trupul viu prin ne-murire in care salasluieste moarte fara catalizare. Nu exista dezrobire pentru niciunul, ci doar cicluri in care viata s-ar vrea non-viata si non-viata viata. A nu fi existat vreodata nu inseamna a fi fost o vesnicie intreaga nimic? Nu-ti imagina ca + si - infinitul sunt spatii omogene si slefuite in care fiinta si nefiinta se deplaseaza libere fara a cunoaste restrictii temporale, caci si acestea au trecut si viitor. Sunt pentru totdeauna pentru ca am mai fost si am sa mai fiu, nu sunt niciodata pentru ca nu am fost si nici nu am sa fiu. Vesnicia ta se va intersecta cu atatea franturi de niciodata din ceilalti incat ai sa-ti doresti sa nu mai fii nici tu ca sa nu mai asisti la deznadejdea lor, dupa cum pulberea de niciodata din tine se va asterne peste vesnicii straine inducandu-ti teluri care te vor ucide cu forta si imposibilitatea lor raportata la palpabilul si permanenta accesibile celorlalti.

Nu schingiui clipa sperand ca ai sa o poti resuscita candva spre a-i sorbi vesnicia ratata, fiindca nu va mai veni in stare pura ci amestecata cu dezamagirea ei ca nu a fost dorita si regretul tau ca nu ai stiut sa ti-o doresti. Va fi prea scarbita sa ti se supuna si vei fi prea nevrednic sa o cuprinzi. "Am fost", indiferent de extrapolare, nu va renaste in "acum", dupa cum "nu am fost" nu va renaste in "maine". Oricat ti-ai dori trecutul, fie ca ai generat sau ai secatuit, ai inserat sau ai extirpat, ai declansat sau ai stins, nu ti se va mai infiltra vreodata sub aceleasi dimensiuni si aceeasi forma si tot ce ai pierdut ramane pierdut. Trebuia sa il traiesti ca intreg nu ca parte, sa nu te gandesti ca dincolo urmeaza chiar si numai o secunda in care vei avea puterea sa rostesti vietii ganduri si simtiri ucise ori sa ucizi ganduri si simtiri rostite, caci orice secunda ar fi mult prea tarzie ca sa mai conteze.

Spune-mi...

Spune-mi, mare, cate versuri grele ai scurs printre fragmentele de inimi scindate, printre degetele impletite si scaldate o ultima oara de spuma velurata si scoici marmorate? Spune-mi, cate soapte ti-au infiorat undele cand sarutai tarmul de topaz si-l daruiai trupurilor cuprinse de taine dulci si panglici de matase? Cate dorinte ai aprins peste cerul noptilor tarzii, cate stele ai dezbracat de scantei pentru a decora trairile cu vesnicia clipei? 

Spune-mi, vantule, ma mai stii? Ne-am cunoscut cand ai venit sa locuiesti la mine in ganduri si te-am lasat sa-mi impletesti parul cu jocuri de copii, ti-am zambit si tu te-ai strecurat pana in miez de suflet. Mi-ai impregnat pielea cu dorul tau de zari nestiute, iar eu am uitat sa-mi mai inchid visurile intre peretii putintei. Au zburat cu degetele ranite de atatea zbateri intre cuvinte otravite si cand au obosit le-am dat sa soarba sperante. Au stralucit pana la combustie si s-au revarsat in rasarituri purpurii, au curs pana la marginea nevazuta a infinitului. 

Spune-mi, cerule, ti-e teama de soare? Stii tu cate raze i-am consumat in noptile cand nu mai stiam sa pasesc, cate fasii i-am smuls pentru a impleti franghii de foc si viata sa-mi leg strans bucatile de fericire? Le-am cusut si am turnat peste ele apa de mare, au plans, si-au cauterizat tristetile si au amortit. Apoi au izbucnit in celulele latente, resuscitandu-le palpitatiile plapande pana le-au crescut aripi. Le-am lasat sa zboare dincolo de oameni, dincolo de mare. Pana la euforia ingerilor. 

Sa ucizi o panseluta cantatoare

Personaje:

Traian Balcescu, instalator, nepotul Auricai Tarcomnicu

Briseida Macamete, doctor, nepoata Auricai Tarcomnicu

Vanga Ghicitoreanu, avocat

B.M.: N-auzi? Am zis sa lasi dracului jos paharul! Se uita lumea.

T.B.: Nu pot sa-mi revin. Unii plang. Eu sunt barbat. Beau. Adica nu beau, imi inec durerea.

B.M.: Te imbeti ca un porc. De te-ar vedea biata tanti Aurica...

T.B.: Taci, matusa noastra a fost un inger, da, un inger! Nu pot sa cred ca n-am sa mai mananc vreodata compotul ei de prune. Ca n-am sa mai...

B.M.: Piersici.

T.B.: Totuna.  Orice venea din mainile ei bune era o desfatare. O alinare. O....

B.M.: Te-ai ticnit. De la minunatele-i piersici, pesemne. In ultima vreme era asa senila ca le lasa sa fermenteze inainte sa le fiarba.  

T.B.: Sa nu TE razi tu de mine si de tanti! Macelareaso!

B.M.: Doctorita. Aia care te-a carpit impecabil cand ai gasit de cuviinta sa escaladezi gardul batranei vaduve epileptice.  

T.B.: Ti-am spus sa nu mai vorbesti asa! Tanti Aurica s-ar rasuci sa auda barfe in casa ei. Spunea mereu ca gura lumii te-ngroapa de viu.     

B.M.: Pai da, saraca tanti ura nascocirile. Dar nu o deranja sa le plimbe. Ne-a spus si noua cateva. Mai tii minte cand... 

T.B.: Sa nu indraznesti s-o vorbesti de rau, ca ne-a crescut ca pe copiii ei. Ne-a dat sa mancam. Ne-a dus la scoala. Ne-a facut oameni.

B.M.: Ne-a altoit bine cand i-am spart zaharnita. N-am putut sa stau jos 3 zile. 

T.B.: Atatea amintiri frumoase...parca o vad in fotoliul de la fereastra, crosetand mileuri. Batand snitele. Nu statea un minut cat era ziua de lunga.  

B.M.: In afara de somnul de pranz, de dupa pranz si de dupa cel de dupa pranz  nu inchidea un ochi. Acum lasa paharul. O sa vorbeasca vecinii ca nici la pomana nu te-ai putut abtine. Ca Aurica Tarcomnicu n-a fost in stare sa-si educe nepotii nici cat sa nu cada intr-o sticla la primul necaz. Parca ziceai ca te-ai lasat.

T.B.: Ma lasasem, dar nu mai pot de durere. Sufletul meu s-a zguduit ca biata tanti a parasit aceasta lume, lasand in urma doar pe noi, neconsolatii nepoti, patru depozite la CEC si-o biata vila.

B.M. Nenoro....biata tanti, mie mi-a spus numai de trei depozite. Si cand te gandesti ca venisem cu prajituri, sa-i mai indulcesc amara batranete....si-am gasit-o rece. Lemn. Ciment.

T.B.: Tu ai fi fost in stare s-o otravesti! Ai asteptat cu nerabdare sa-nchida ochii ca sa te lafai in averea ei. Ai datorii la pacanele, sa nu ma minti! 

B.M. Ei, o datorie marunta.

T.B. Marunta pe dracu! Esti bolnava. De mica ai fost viciata.      

B.M.: Tu vorbesti, netrebnicule? Nu te-ai dezlipit de visinata de cand ne-am intors de la cimitir.

T.B.: Eu sufar, macar un pahar cu visinata sa beau daca nu mai are cine face compot de prune. Hac. Cine croseta mileuri. Hac. Cine bate snitele.

B.M.: Piersici.

T.B.: Faci pe desteapta dar toata strada stie ca daca nu era tanti Aurica nu terminai in veci facultatea. Pe mine m-a nedreptatit cat era vie, din mormant o sa faca dreptate.  Patru depozite si-o prapadita de vila nu pot sterge durerea mea ca n-am putut merge la facultate, dar stiu ca m-a iubit mult.

B.M.: Pana te-ai inhaitat cu toti derbedeii si te-ai apucat de furat roti. Ai facut-o pe tanti de ras, nici dupa tigari nu mai putea merge de rusine. Aurica Tarcomnicu, fosta nevasta de nefrolog, absolventa de Chimie Alimentara, casnica remarcabila. O doamna si o vecina nepretuita.  

T.B.: Hai, sa nu ne mai certam. L-ai vazut pe dricar? Tzepenescu, var cu unchiu’. Se tot uita sa-l salut, dar cum sa se spuna ca Traian Balcescu, instalator celebru in Craiovita Veche, il cunoaste pe dricar. 

B.M. N-are toata lumea noroc sa se traga dintr-un neam asa aratos si mintos ca al nostru. Daca unchiul Victor nu s-ar fi insurat cu matusa Aurica si n-ar fi facut bisnita cu pateu dupa Revolutie, unde am fi fost acum?? 

T.B.: Ai dreptate, Briseido. Si ai avut o idee buna sa servim la pomana si sandwich-uri cu pateu. Sa cinstim memoria familiei Tarcomnicu, caci cu pateu s-a ridicat si cu pateu coboara. In pamant. Lemn. 

B.M.: Ciment. Pe cine ziceai ca ai pus sa imparta prosoapele?  

T.B.: Pe fata sifonarului. Anelise Louise Bocanete.

B.M.: Asta n-a fugit de acasa cu baiatul motoristului?

T.B.: Barfe. Saraca fata a intrat in gura cartierului din cauza fustelor scurte. Matusa Aurica spunea ca poama rea se vede de mica, cu cat mai scurta fusta cu atat mai putred sufletul. 

B.M.: Sa nu crezi c-o zicea cu rautate. Stii ca lui tanti nu ii placea barfa. 

T.B.: Saraca tanti, cum avea ea grija de sufletele tuturor. Si-a murit senila. Mai tii minte cand s-a afumat de Revelion si i s-a nazarit ca e de vita nobila, descendenta lui Iovan, cel care a gasit o comoara sapand o fantana si a devenit rege peste craioveni? Spunea ca asa cum stra-stra-stra-bunicul a domnit peste oras merita si ea sa domneasca macar peste un cartier. Ca toate tinichele alea cu care isi impodobea degetele fusesera mostenire de generatii si ce s-a gasit in fantana a fost pastrat si dat mai departe ascuns printre vechituri. Saraca, mereu s-a simtit complexata ca nevasta motoristului era fiica de croitor si a incercat sa isi uite originea umila. Iar noi o iubeam asa mult ca ni se rupea sufletul vazand ca senilitatea avanseaza. Cand te mai duci pe la vaduva ta epileptica, sa-i spui ca ai sange albastru si matusa ne-a lasat o comoara sub dusumea. Of, de noi a avut grija. Dar cine va mai veghea la bunastarea cartierului? O sa se aleaga praful, stalpul societatii s-a dus. Stalpul de pateu.

T.B.: Pateul ti-a platit hainele, ti-a cumparat carti. Pateul m-a facut instalator celebru, si pe tine ilustra doctorita.

B.M.: Sa fie primit!

T.B.: Auzi, cine crezi ca a avut tupeul sa vina la cimitir? Nevasta motoristului. Stii cat o invidia pe tanti Aurica pentru diploma in Chimie Alimentara si nu pierdea nicio ocazie s-o vorbeasca de rau.

B.M.: A dracu, avea dreptate tanti cand spunea ca nu e doar urata ca noaptea ci si proasta ca peretele. Pai ea se compara cu tanti?? Aurica Tarcomnicu a fost si va ramane un model pentru comunitate. 

T.B.: Tanti le stia pe toate. Ca era divort, ca era inmormantare sau vreo incaierare, a pus intotdeauna umarul la educarea semenilor. Nimic nu se intampla fara stirea si povata ei. 

B.M.: Strada nu va mai fi niciodata la fel. Si nu va mai sta niciodata nimeni in fotoliul de la geam.

T.B. Sa croseteze mileuri. Sa bata snitele. Of....biata tanti. Cand ziceai ca trebuie sa sune avocatul?

B.M.: Maine. Mortul nici nu se raceste bine si avocatii sunt cu gandul la impartit avere. Cine credea ca patru depozite la CEC si-o biata vila ne vor impovara. Daca n-o iubeam atat pe tanti nici nu ne inhamam la mostenire, donam pana la ultimul ciucur din perdea.  

T.B.: Nu! Tanti Aurica nu ar fi suportat asa ceva. Spunea mereu ca totul trebuie sa ramana in familie, ca de saraci are Dumnezeu grija. 

B.M.: Vezi, ti-am spus eu ca nu trebuia sa impartim pachete, lui tanti nu i-ar fi placut asemenea risipa. Credinciosii nu vor muri niciodata de foame si sete, spunea ea. I-am indopat degeaba. De-ar fi trait tanti sa vada ce circ e la inmormantarea ei.

T.B.: S-ar fi sculat si le-ar fi zbierat taranoilor sa-si lase pantofii la usa, uita-te cum calca cu noroi pe covoarele ei persane aduse de unchiul Victor de la turci.  

B.M.: Si cum sorb ciorba din serviciul ei de portelan, la care tinea atat. Sa le fi dat numai pateu era destul.

T.B.: Sa fie primit!

B.M.: Sa nu cumva sa nu sune maine avocatul. Asa si-ar fi dorit draga de ea, sa nu taraganam succesiunea si sa ne bucuram cat mai repede de tot ce a strans. 

T.B.: Cat am iubit-o! Cand am auzit ca s-a imbolnavit de plamani, cine i-a adus tigari? 

B.M.: Si cine i-a cumparat prajituri cand i-au gasit diabetul? Cred ca abia astepta sa moara, s-o mostenim.

T.B.: Asta era tanti Aurica noastra, o sfanta vie. Intotdeauna se gandea intai la altii. Buna de pus la rana. De intins pe paine. Ca pateul. Fie-i drumul in Rai luminat cu cat mai multe becuri asa cum intelepciunea ei a luminat ca o candela calea cartierului!

B.M.: Nici nu-i trebuie multe becuri, o luminita. Stii bine ca lui tanti nu-i placea risipa. Nu, ea traia cu putin aici ca sa aiba mult dincolo. Cum bine zicea si despre saraci, a le da de pomana le-ar fi impovarat sufletele si urcusul spre imparatia cerurilor. 

T.B.:  Am dus argintaria la mine acasa. Tanti a lucrat toata viata sa le salveze sufletele, n-am vrea sa le stricam tocmai acum.

B.M.: Cat o invidia neispravita aia de nevasta motoristului si ce mult tinea tanti la ea. Inchipuie-ti ca intr-o zi am auzit-o rugandu-se s-o tina Dumnezeu proasta...

T.B.: ca peretele si urata ca noaptea...

B.M.: asa, da, ca destul a patimit ea din pricina blestemului frumusetii si desteptaciunii – blestemul neamului noastru de atatea generatii. Si-a dus ca o martira crucea si a indurat invidia vecinelor pana i s-au pus bani pe ochi si vata in nas. Un sfert de pachet. 

T.B.: Si-acum uita-te cum stau ca vulturii langa carcasa si se imbuiba din avutul lui tanti. Daca Aurica Tarcomnicu n-ar fi fost deja rece ar fi facut apoplexie la nervi.

B.M.: S-o fi vazut acum pe fata sifonarului trecandu-i pragul in fusta scurta! Cand marul e putred nici samburii nu sunt departe. Lui tanti nu i-a placut barfa in casa ei, dar nu putea uita ca ma-sa i-a calcat panselutele cu caruciorul de butelii. Panselutele aduse de unchiul Victor.

T.B.: O pizmuia ca si nevasta motoristului. Au pus gand rau panselutelor si-au pandit-o cand s-a dus dupa tigari, inainte de slujba de duminica. Ale dracului, in timp ce draga noastra tanti se ruga pentru mantuirea sufletelor lor ele ii calcau rasadurile. Cu butelie cu tot, ce crezi!

B.M.: Imi amintesc cat a plans pe urma. Am vazut cu ochii mei cum i s-a umflat o vena la glezna, facea tic-tac-tic-tac uite asa, gata sa pocneasca. Mi-a stat respiratia de frica sa nu moara si sa ne lase singuri cu patru depozite la CEC si-o amarata de vila. 

B.M. Biata matusa, n-a vrut sa se duca inainte sa ne vada pe fiecare la casa lui. Bine, tu stai mai mult in ale altora...de-ar fi stiut ea cum bei nu mai vedeai un sfant. 

T.B.: Cum indraznesti?! Pata de grasime ce esti, pe atatea generatii cu sange neintinat al Tarcomnicilor! Portbagaje de pateu s-au dus pe diploma ta de proctolog....

B.M.: Nefrolog!

T.B.: Totuna. Ea, Aurica Tarcomnicu, absolventa de Chimie Alimentara, casnica remarcabila. O doamna si o vecina nepretuita. Sa indure privirile piezise si dispretul hoastelor din vecini. Sa-i rada in nas nevasta motoristului si fata sifonarului.  Sa...

B.M.: Hai, hai sa nu ne mai certam aici in sfantul camin al scumpei noastre matusi. Un inger. Un sfant viu. Adica mort, acum. Lemn. Ciment. Sa ne bucuram ca s-a curatat cu zambetul pe buze, stiind ca agoniseala ei nu merge sa impovareze urcusul saracilor spre imparatia cerurilor. Pana in ultima clipa s-a gandit la binele lor. Si uite-i acum, ticalosii, cum se infrupta fara nicio grija pentru mantuire.

T.B.: Ti-am zis eu ca pomana nu e decat un prilej sa se imbuibe si sa joace pe panselute. N-au pretuit-o ei nici vie. S-a irosit. 

B.M.: Un inger viu, si pe urma un inger mort. Da’ eu ma bucur, sa stii, acum e in sfarsit langa unchiul Victor. Cand a cerut cu ultima suflare sa fie ingropat langa amanta era s-o pierdem iar. Uite asa i se umflase vena aia la glezna, tic-tac,tic-tac...acum s-a dus dupa ei. Ii ia dracu.

T.B.: A suferit mult, biata tanti Aurica. Sa-i cumparam niste panselute. Pentru mormant. Ii placeau panselutele, da. Ii aminteau de unchiul Victor.

·         *A doua zi

T.B.:  Cum ziceai ca o cheama?

B.M.: Vanga Ghicitoreanu, “absolventa magna cum pilae a Facultatii de Drept Nicolae Tutilescu, femeie de cariera, fotomodel, actrita si viitoare asistenta TV. Promotoare a principiului mens abil in corpore tunato”.

T.B.: N-am incredere in ea, Briseido. Uita-te cum isi fataie extensiile si-si incordeaza tocurile fara pic de respect pentru memoria defunctei tanti. Si-a infipt ghearele rosii in buna ei credinta...pentru nici nu vreau sa ma gandesc ce onorariu.  

B.M.: Botoxata dracu, s-a repezit asupra carcasei lui tanti cand nici nu isi daduse suflarea. Ce-i pasa ei de durerea mostenitorilor? 

T.B.: Taci ca se apropie. 

V.G.: Domnule Balcescu, Doamna Macamete, vai ce bine imi pare bine ca ati reusit sa ajungeti! As fi trecut personal sa va iau dar sa stiti ca in ciuda zvonurilor meseria de avocat nu-i chiar atat de profitabila si din pacate sotul meu e doar un biet notar, nu mi-am putut permite un Mercedes cu mai mult de doua locuri. Imi pare rau ca ne cunoastem in asa imprejurari triste si va rog sa ma credeti ca nu as fi interupt ora la coafor pentru oricine. Doamna Tarcomnicu mi-a fost o clienta “extrem de” deosebita. 

T.B.: Doamna Vanga, mai rar asa ca dumneavoastra. 

V.G.: Domnule Balcescu...Traian, pot sa va spun pe nume? Da, deci sa stiti ca nu oricine ajunge la Nicolae Tutilescu si fara sa ma laud trebuie sa recunosc ca parul blond si silicoanele nu mi-ar fi fost de niciun folos daca nu as fi avut norocul sa fiu inzestrata cu inteligenta sclipitoare si sete de dreptate. Nu am visat la roba pentru foloase personale ci din dragoste pentru semeni, nu, pai daca era dupa sacul ala fara dantela si fara decolteu niciodata nu as fi devenit avocat. 

T.B.: Stimata doamna, se vede ca aveti multe in cap.  

B.M.: Fixativ, sclipici, bucle, agrafe (in soapta)....Ce ti-e si cu viata asta! Dupa 92 ani dedicati salvarii sufletelor pierdute, n-a mai ramas din Aurica Tarcomnicu - un inger viu, acuma un inger mort - decat un pumn de hartii.

T.B.: Cata durere! 

V.G.: Doamna Aurica Tarcomnicu  a murit impacata ca lasa in urma doi nepoti etalon de probitate morala si generozitate care ii vor duce mai departe munca. Si a murit fericita ca m-a ales pe mine sa am grija sa se faca voia dansei, stiti, ajunsesem chiar prietene. Am promis sa-mi cumpar ceva dragut din banii de onorariu si dupa cum vedeti nu am intarziat sa ii fac pe plac. Ii placea la nebunie sa ma vada in Chanel. De acolo de sus imi zambeste.  

   

B.M.: Draga noastra matusa ne-a insuflat neobosita dragostea pentru bunastarea celor din jur. Casa ei a fost o oaza in desertul periferiei , o incurajare pentru cei daruiti cu putin. Si-a pus termopanele cu vitralii ca vecinii sa simta mai aproape spiritul bisericii. Avea intotdeauna un pahar de apa pentru cel infometat si un cuvant bun pentru cel intristat.

V.G.: Nu as fi vrut sa va pun in aceasta postura atat de curand dupa pierderea suferita dar procedurile sunt proceduri, intelegeti (isi indeparteaza o scama).

T.B.: Biata tanti e lemn in ciment de-abia de o zi si noi trebuie sa ne inghitim lacrimile, sa ne imbarbatam si sa trecem de aceasta grea incercare asa cum si-ar fi dorit. Sa ducem mai departe misiunea ei : mantuirea sufletelor. Desigur, o misiune grea. Aurica Tarcomnicu, absolventa de Chimie Alimentara, gospodina desavarsita si vecina preaiubita, nu poate fi inlocuita. Doamna Vanga, va rog, continuati, continuati. 

V.G.: Da, pai cel mai bine cred ca ar fi sa va citesc testamentul. V-a vegheat pana in ultima clipa si va continua si de dincolo. V-a iubit mult. 

B.M.: Biata tanti, ii eram ca ochii din cap. Mai ales eu.

V.G.: Doamna Aurica a vazut in dumneavoastra speranta pentru un viitor mai bun. Pentru cartier, pentru omenire. Nu s-a indoit nicio clipa ca principiile si povetele cu care v-a calauzit vor prinde radacini si vor rasari mai puternice, mai....   

  

T.B.: mai multe, mai groase. Ca tevile unei instalatii sanitare, confluente si interdependente. 

V.G. : Deci haideti sa trecem la citirea testamentului...sa stiti ca noi avocatii suntem foarte ocupati, mai ales in sezonul reducerilor.

“Eu, Aurica Tarcomnicu, sotie de nefrolog si absolventa de Chimie Alimetara, casnica remarcabila, o doamna si o vecina nepretuita, astazi 23 iulie 2014 declar acestea :

1. Las nepotilor mei bucuria de a contribui la bunastarea semenilor, caci nu exista desfatare mai mare decat faptele bune. Pe la noi prin casa nu a trecut nimeni infometat fara sa nu primeasca un pahar cu apa, unul, caci dupa pilda lui Moise stiam ca se va inmulti daca exista credinta. Sufletele celor salvati de rele prin ajutorul meu si de acum prin al vostru vor pune treapta cu treapta spre imparatie si va vor inalta. Cand cititi aceste randuri eu voi fi deja cazata foarte bine in Campiile Elizee, caci am trait cu putin ca sa am aici de toate. Unchiul Victor dupa cum stiti a facut o mica greseala si va trebui sa mai astepte la poarta, asa cum se va intampla desigur si cu nevasta motoristului si cu fata sifonarului.
2. Dragului meu Traian ii las livada cu piersici de la noi de la tara, pentru ca trecerea spre o viata lipsita de mine sa fie mai usoara. Compotul pe care il pregateam cu drag pentru el sa fie acum pregatit si impartit copiilor din cartier. Lui Costel, fratele fetei sifonarului, sa nu ii dati nimic intrucat a ajutat-o pe maica-sa sa impinga caruciorul de butelii peste panselute. 
3. Mileurile, covoarele persane si serviciul de portelan sa ii revina Briseidei Macamete, preaiubita nepoata. De asemenea, aceasta va trebui sa ingrijeasca stratul de panselute si sa ude limba soacrei de trei ori pe saptamana. Seara, ziua nu e presiune la apa din cauza sifonarului – e racordat ilegal dar nicio autoritate nu a venit sa ii salveze sufletul in ciuda reclamatiilor mele binevoitoare.  
4.  Sa nu-mi patati fetele de masa cu vin. Traiane, viciul nu te va duce nicaieri. Cu fiecare pahar baut de tine fiecare treapta spre cer va fi mancata de carii si o sa cazi cand nici nu te astepti. Si lasa vaduvele, ca alea niciodata nu ajung in Rai. 
5.  Las povara bunurilor lumesti, 4 depozite la CEC si vila din Caprioarei, bisericii.”

......................

T.B.: A dracului de hodoroaga! Dupa cat am iubit-o si cat i-am purtat de grija! Un cap de ata n-ar fi dat la nimeni cand ea se lafaia in averea stransa de bietul nenea Victor dupa ani si ani de plimbat portbagaje de pateu prin vama. 

B.M.: Saracul nenea Victor, cat trebuie sa fi suferit de dragul nostru. Sa ne faca oameni. Pe mine ilustra doctorita, pe tine celebru instalator. 

T.B.: Un cartier intreg a rasuflat usurat cand s-a curatat tenia. De ciuma bubonica de-ar fi murit si tot nu si-ar fi platit pacatele. Am iubit-o ca pe ochii din cap. Nu i-am mai fi scos! I-am facut o inmormantare fastuoasa ca sa nu se spuna pe urma ca nepotii ei, oameni cu caracter si cu carte, au fost zgarciti. Numai eu cate cutii de pateu am desfacut, numai tu cate felii de paine ai uns...

T.B.: Si cat vin am irosit! 

B.M.: Mai ales tu.

T.B.: Eu am suferit ca un barbat, mi-am inecat amarul cum am putut! Cand s-a dus am uitat cat de a dracului a fost toata viata – un drac viu, acuma un drac mort – si-am fost gata sa iau asupra mea povara mostenirii fara sa ma gandesc la binele meu. 

B.M.: Asa suntem noi, sufletisti, frumosi si mintosi – din neam. Ea cu cine o fi semanat urata ca noaptea si proasta ca peretele? 

T.B.: Daca nu era nenea Victor, praful se alegea de noi. Mai tii minte cand am spart zaharnita cum zbiera ca din gura de sarpe hodoroaga? Cat pe ce sa faca apoplexie la nervi. I se zbatea vena aia de la glezna tic-tac, tic-tac...

B.M.: Noi ne-am facut datoria. Nu merita nici macar un pahar cu apa sa-i tina de foame dincolo. Sa ne fie primit, ca prea am patimit.

T.B.: Nu mai sta la geam ca te vad vecinii cotrobaind in sertare. Ilustra doctorita, jefuind casa defunctei din pricina datoriilor la pacanele. Tu si cu Viorel Lis.

B.M.: Ce jaf? Tot ce-i aici ni se cuvine, pana la ultimul ciucur din perdea! Ajuta-ma sa trag de macatele astea. N-o sa impovaram cu ele niste straini, cum mai urca ei in imparatie? Sa-mi amintesti maine sa cumparam panselute, sa nu se spuna ca nepotii cu caracter si cu carte ai Auricai Tarcomnicu nu i-au cinstit memoria.

T.B.: Sa fie primite!

  

Muzica fundal : 

http://www.youtube.com/watch?v=8R79NPYVBKM

Grota

Isi lasa palmele sa alunece domol peste peretele diform de scrijeliturile jalnice ale celor ce si-au dezbracat sufletele pentru a fi mai usori in goana lor hulpava catre nemurire si simte fiecare linie si fiecare culoare pe care le va lasa jertfa uitarii. O dor visurile sfasiate din ale caror rani au izbucnit aripi de plumb ce le-au ferecat in neputinta si frigul soaptelor abile ce i s-au implantat pana la os si substanta. Isi sufla simtirile peste negura maladiva si prinde in pumn bucatile de viata scurse din sperantele pierdute printre chipuri sterile si crunte, le coase arterele suprimate de soapte putrede si le incalzeste aripile grele pana cand isi dezbraca straturile si incep sa zvacneasca. Se ghemuieste in pulberea de purpura si aduna fiecare sclipire crutata de carambii celor ce descompun sinele pana la himera si-apoi le mangaie particulele firave cu vapaia ce inca ii curge in vene, le anesteziaza si le arunca spre cer printre pumnalele ascutite ascunse sub zambete dulci de suflete vandute. Danseaza desculta peste cioburi si bucati de stanca si libertatea i se infiltreaza in celule, ii misca trupul cu fire nevazute si-l despovareaza de bratele otravite ce-o ferecasera cu lanturi intr-o lume ingusta si stramba. Isi simte degetele cautand firide de lumina pentru a se imbata cu gustul lor tamaduitor si pasii incep s-o poarte departe de temnita umeda a grotei, departe de oameni marginiti si desartaciunea lor.       

Un tricou si-o viata, doua, trei

Stateam ghemuiti langa trunchiul noduros si brazdat al salciei si bratele ei vanjoase ne rasfirau pe crestete impletituri felurite aidoma unui suvoi de ghirlande matasoase. Ploaia se strecura cu dibacie printre ele, impregnandu-se lacom in tesatura moale de iarba si pamant, iar noi radeam cu toata bucuria celor 6 ani cand ne picura pe sandalele prafuite si apoi ne ciupea degetele lipicioase de caramele parfumate. 

Strangeam la piept papusa veche cu par ciufulit si ma gandeam cu jind la placinta aburinda a bunicii, la pisica roscovana si grasa tolanita dupa cuptor, vesnic gata de joaca, la cartea mare cu poze frumoase. Imi era frica sa nu ude ploaia tricoul meu "cu scris", un tricou mare si decolorat de atatea purtari. Mi-l adusese tata din delegatie si dorul de parinti ma durea mai departe decat puteau ajunge iubirea si grija bunicilor. Los Angeles si multe stele, o bucata de bumbac alb si verde ce vazuse si vremuri mai bune. Bucata mea de suflet in care alergam prin lanul de grau sa vanez maci si lacuste si in care ma cataram pe crengile ciresului batran sa-mi pun cercei rosii si aromati. "Mama, sa-mi aduci ciocolata si pepsi! Mama, data viitoare ma iei acasa, da? Si mergem la circ si la cofetarie, imi iei amandine? Si bicicleta, da?" 

Dar eu am mai purtat un an tricoul cu miros de mama si tata, am mai cules maci si m-am ascuns de ploaie sub salcia tacuta pana cand ei au putut sa ma ia acasa. Pe urma mama a vrut sa-l arunce, mi-a cumparat o papusa cat mine in locul lui. Eu l-am ascuns in soba si mai tarziu in sacul cu jucarii, iar azi ma incearca un amestec de bucurie si tristete cand il gasesc intr-un sertar de amintiri. Orasul ingerilor si cer, vise de copil tesute printre fibrele de bumbac moale si patat de sirop, un dor nespus si mai tarziu regretele lor ca indatoririle profesionale ne-au furat atata timp pretios. Eu i-am iertat, am mancat amandinele si am stiut ca de acum sunt mare si pot sa raman singura acasa, ca nu va mai trebui sa locuiesc departe, la bunici. Tricoul n-am sa-l arunc niciodata, e copilaria mea. 

Stateam sprijinita pe coate si priveam valurile dantelate furisandu-se peste talpile goale, printre degetele cu unghii portocalii si stridente precum nou descoperita libertate pe care as fi strigat-o prin toti porii. Imi cufundam degetele in nisipul cald si pictam ganduri ce rataceau fara forma iar vantul se strecura printre suvitele castanii si-mi ravasea simturile pana la euforie. 

Purtam un tricou imprimat Carpe Diem si-mi tresalta pieptul de exuberanta varstei si explozia de visuri necugetate, mi se parea ca fiecare are dreptul la o bucata de cer si eu o sa-mi tai una mai mare. La 17 ani fericirea are gust de inghetata de fistic si mare, de piele aramie, guma roz, bratari colorate si-o melodie pop revarsata de un radio departe : "You see my problem is this, I'm dreaming away, Wishing that heroes they truly exist, I cry watching the days, Can't you see i'm a fool in so many ways, But to lose all my senses, That is just so typically me". Si ce culoare are fericirea? rosugalbenportocaliualbastru....ori poate-i alba, ca o frisca densa si voluptuoasa ce ti se topeste pe limba si iti imbata papilele. Sa fie turcoaz, ca undele ce-ti trec peste piele si nu se mai intorc in acelasi fel? Nu, trebuie sa fie roz. Ca lichidul aromat din sticla de pe genunchi. Ca tricoul meu stramt, atat de stramt ca nu mai incapea vreo tristete sub el.  

In tricoul acesta stateam pe o banca in curtea scolii. Inchideam ochii si-mi imaginam o zi fara nume, un dans suspendat in timp si-o atingere de-o clipa ce-a ramas in vesnicie. "Vrei sa mergi cu mine la concert joi? Iau masina tatei, pot sa vin sa te iau." "Nu pot, le-am promis fetelor ca mergem doar noi." Mi-a pasat prea putin atunci si prea mult cativa ani mai tarziu. Ca intotdeauna, mai tarziu decat putea sa conteze. Il privesc plimbandu-se pe plaja cu o fata blonda si ma gandesc ca le sta bine. Asa cum noua nu ne-ar fi stat niciodata. Intotdeauna pastram mai aprig ce-ar fi putut sa fie si n-a fost decat ce a fost si a ars.   Am trait clipa sau am pierdut-o? Cine stie... Doar tricoul a ramas acelasi in acei ani cand fiecare zi era un alt viitor, un alt drum. Adolescenta nu are constante si linii drepte. Are doar culori. Daca am pastrat bucata de bumbac? Nu. N-am putut s-o inteleg la timp.


Azi, la 30 ani, port un tricou dedicat constantelor din viata mea : poezii si ochi albastri. Uneori nu am avut rima si-am imbratisat strans cuvintele sa le pot tine impreuna, sperand sa se incalzeasca si sa-si deschida bulbii in fraze adanci si atat de dorite. Alteori am avut prea multa si m-am suprapus cu alte poezii pana mi-am pierdut sensul si mi-am lepadat sinele. Cand n-am mai putut scrie ritmuri am scrijelit pe piele sperand ca cineva se va apropia suficient de mult incat sa citeasca cerneala incolora scursa din suflet, sa sarute literele si sa refrazeze amintirile ruginite in sintagme dulci si tamaduitoare. "Am legat copacii la ochi cu o basma verde si le-am spus sa ma gaseasca. Si copacii m-au gasit a doua zi, cu un hohot de frunze si versuri, intr-o iubire".     

Ochii pe care i-am privit n-au fost toti albastri. Dar am vazut cerul si marea in ei, mi-au topit genunchii si oasele si mi-au desenat pe chip mai multe zambete decat puteam cuprinde. I-am iubit pe toti, in felul meu egoist si efemer. Pana la uitare si strangere de mana pe un peron fara nume. Fara ranchiuna si regrete, caci privirile si simtirile daruite nu se cer inapoi.     
Acum am multe bucati de bumbac si ma bucur de fiecare in infinite moduri caci am invatat sa nu mai limitez piesele vestimentare la momente, locuri si stiluri. Le port cu destinatiile clasice, combinatii potolite si discrete, dar sunt mai fericita cand le dau sensuri noi in ansambluri inedite si nepotrivite in acceptiunea generala. Sunt cecul in alb pe care imi pot exprima creativitatea. Dar nu mai inseamna nimic altceva decat fibre si culori. 

"Femeia, cea mai dezgolita dintre carnurile vii"

Femei cu chip de icoana si trup plamadit din frumos si pacat, cu pasi adorati de soapte dulci si voluptoase, cu vapaie in privire si suflet. 

Femei iubite sub perdeaua de stele si vis, sarutate de valuri spumoase si dantelate, carora fiecare rasarit le inchina sclipiri neasemuite. 

Femei cu dorinte raspandite in mii de culori ce nu pot arde pana la implinire, cu zambete stinse de tristeti fara margini si degete prea obosite sa mai smulga franturi de fericire. 

Femei cu flori negre crescute nedrept sub piele, cu ochi aprinsi de vesnicia fiecarei clipe si viata palpitand in vene pana la nemurire. 

Femei iubite prea putin ori poate prea tarziu, ce nu stiu sa traiasca decat risipind bucati din sine in fiecare vers izbucnit din combustia simtirilor si inchinandu-si sperantele in fata ochilor inchisi si goi. 

Femei cu inimi dezgolite pana la miezul plapand, hranite cu iluzii desarte ori iubiri apasatoare si infirme. 

Femei iubite prea mult si prea des, condamnate de viata si cuvinte otravite sa-si traiasca bucuria si mahnirea in minciuna si intuneric. 

Femei ce si-au jertfit sentimente si visuri pe altarul prejudecatilor absurde dar nu au ingenuncheat niciodata si nu si-au slutit demnitatea pentru a fi iertate de epoci crude. 

Femei nascute din otel si foc, caci se indoaie si se zgarie de mii de ori fara sa se sparga, fara sa se piarda. 

Femei de lumina si intuneric, gata sa straluceasca pana la orbire ori sa imbete si sa framante trairile pana la uitarea de sine. Atat de diferite si totusi congruente, nascute din acelasi lut amestecat cu pulbere de stele, daruite cu vesnicie cand cuvintele si bratele omului iubit le-au adorat fiecare nervura, fiecare culoare si textura. 

Femeia frumoasa incepe din strafund de suflet si trece dincolo de piele, se infiltreaza in sange si ganduri, invaluie si inalta cu bucati de cer. Si totusi, nu va inceta niciodata sa-si doreasca sa imbrace in fiecare zi alta forma, sa indulceasca, sa contureze si sa sculpteze infinite unghiuri si nuante. 

Cum sa-si iubeasca sinele cel fara margini daca nu invata intai a-si pretui chipul? Sa-si desfete genele cu texturi bogate si grele si sa-si sarute pleoapele cu pulberi matasoase, aprinzand si adancind privirea spre a putea cuprinde bucuria fiecarui azi. Sa-si mangaie pielea cu voaluri catifelate si inmiresmate ce-i desfata fiecare simt punandu-i raze de soare si toamna parguita pe pometii de alabastru. Sa-si venereze buzele cu foc si purpura, poleindu-le cu straturi cremoase si stralucitoare si dandu-le sa soarba un strop din splendoarea si poezia ingerilor. Machiajul nu decoreaza sufletul ci ii exprima fiecare latura, ii elibereaza nuantele si liniile, caci in inima unei femei bat atat de multe inimi nestiute...