Ar vrea sa danseze pana cand talpile i-ar sangera de viata si infinit...

Trupul ferecat in soapte matasoase si adanci isi tese peste piele crevasele dulci ale uitarii si iluziile prinse in dansul lor molatec se scurg in strafundul sufletului sedimentat cu apatie. Isi plimba degetele scrijelite peste oglinda pictata cu un chip strain si stingher si vantul siret strecurat prin fereastra deschisa ii imbiba vesmintele cu dorul de mare. Marea ei, ce-si poarta tristetile spre strafunduri pana se curata si izbucneste in mii de valuri efervescente si moi, si-apoi le picura peste nisipul cald invelit in sclipirile purpurii ale asfintitului topit. Marea ei ce-i saruta tandru gleznele inlantuite cu povara tainelor mai grele decat noaptea, ii leaga ranile cu fasii de spuma alba si bogata si-i anesteziaza durerea visurilor ucise de spaima.     

Pleoapele atinse cu pulbere de stele se zbat usor sub palmele ce lupta sa le stearga genele umezite cu plansul copacilor jupuiti de frunze si scoarta si buzele sarate sorb pana la fund din pocalul ciobit al dezamagirilor hulpave. Licoarea ii arde cuvintele zadarnice ramase in gat, sortindu-le stingerii fara a cunoaste extazul rasaritului, si-i imbata celulele amortite cu talazul aprig al melancoliei. Isi atinge pometii poleiti cu prea multe ierni si pensulele moi dezmiarda tegumentul inert si-i sadesc dedesubt mugurii unui suras amar. Mai amar decat clipa cand a strans in pumn florile de liliac schingiuite de priviri bolnave si a incercat sa si le preseze pe trupul cald pentru a le salva. Mai amar decat otrava ce i-au turnat-o in vene minciunile invesmantate in silabe sublime. 

Suvitele castanii se revarsa peste genunchii zdreliti ascunsi sub adierea de matase rosie si se impletesc intr-un tango pasional si disperat cu sclipirile candelabrului grandios. Ar vrea sa danseze pana cand talpile i-ar sangera de viata si infinit, nascandu-si aripi spre a rupe bucati de cer. Ar vrea sa arda pana la electrizarea sufletului. Ar vrea sa simta.       

Femeia-fetita

Te vad surazand in fata oglinzii, printre feluritele cutiute cu pulberi colorate, incercand sa iti compui piesa de azi si sa-ti smulgi aplauzele pentru care imi pare uneori ca traiesti. Imi imaginez cu cata delicatete si precizie inmoi varful pensulelor in sclipiri de antracit si descrii arabescuri intunecate pe panza de nervuri fine ce-ti acopera pupilele infestate cu autosuficienta. Nici macar nu clipesti, ai invatat ca nu ai voie sa irosesti moliciunea miscarilor atunci cand nu e nimeni in jur sa iti admire valsul ritmat. Un melanj de mosc si vanilie pudrata desavarseste masca. Femeia-fetita se priveste in oglinda si isi lasa capul pe spatele fotoliului savurand triumful inca unei reprezentatii memorabile.
Dar astazi a gresit pentru prima oara. S-a trezit tarziu, in spatele draperiilor grele precum un giulgiu si abia a putut sa se ridice din pat dupa ce minute in sir a privit firisoarele de lumina ce strapungeau matasea visinie. I-a tremurat mana si dungile s-au intinat pe pielea imaculata si desi s-a straduit disperata sa le refaca punct cu punct, le-a ingrosat intr-un desen grotesc si stangaci. Atunci buzele, macar buzele sa aminteasca de tabloul ce l-am hulit uneori din plictiseala maniei de a aseza totul intr-o desavarsita armonie. Insa femeia-fetita e obosita si absenta si fardul se intinde asemenea unei rani sangerande si dureroase pe chipul palid. Se sterge usor cu palma si culorile se intind cu repeziciune si se amesteca printre darele ce ii brazdeaza fara incetare obrazul. Femeia-fetita plange si pare sa nu ii pese ca isi pateaza chipul, ca se murdareste pe maini, pe rochie. 
Astazi mirosul de mosc si vanilie i se pare infinit de greu, ca si cand i-ar terfeli simturile. Ar vrea sa simta iarba, florile de camp si liliacul. Sa miroasa a ploaie si a nopti de vara tarzie, a martipan si a serbet de cirese amare. Se ghemuieste in fotoliu si inchide ochii, ii fusese frig mai devreme si o dureau oasele si tot corpul. Si uite, acum ii e cald si o moleseala placuta o invaluie si pleoapele ii cad usor si abia mai palpita. In camera miroase a cafea fierbinte caci pentru prima data in viata femeia-fetita isi dorise sa atinga lichidul aromat. De fapt voia doar sa il simta, fiindca femeia-fetita nu a baut niciodata cafea. I se pare amara si decadenta si-i aminteste de mahalale infecte unde trupuri murdare isi traiau fericiri de o noapte in aburii ei, imbibati de bautura si tigari ieftine, in miciuni si promiscuitate. Nu a fost niciodata acolo, dar un crampei din lumea aceea pentru care simte greata s-a strecurat in universul ei, fara sa o intrebe, fara sa ii lase timp sa se ascunda...trupul ei firav s-a imbolnavit sub atingerea brutala si viciata, pielea ei de copil s-a sfaramat sub palmele aspre si grele ce-i strangeau incheieturile, sub imbratisarile dureroase. Intaia si singura atingere...spasmele amintirilor crude o cuprind si-i zguduie visurile si sperantele, si trupul, si rani nevazute rasar prin dantela cusuta cu fire de viata...apoi se linisteste iar, deschide ochii pentru o clipa si zambeste trist, cum zambea si cand cortina cadea si ramanea singura cu frica ei de oameni si pete sangerii...dar acum nu-i mai e frica. 
Rauri rosii alearga navalnic peste rochia alba, transformand-o intr-un imens camp de trandafiri si mii de muguri ii strapung incheieturile deschise. S-a gandit ca otrava i-a ajuns in sange, ca trebuie sa se curate, ca daca da drumul vietii prin venele calde va fi salvata nu in fata lor, nu in fata lui Dumnezeu...in fata ei. Ce-a facut cu tine, femeie-fetita? Ti-a mutilat candva trupul si sufletul cu povara mizeriei din care venea si astazi tu te stergi pana la anulare. Stii, femeie-fetita....am sa aplaud pentru prima data. Tu te-ai salvat atunci cand ai refuzat sa mai privesti iadul altora. De ce nu ma auzi? Te admir, stiu ca asta voiai, stiu ca ai luptat sa imi arati ca meriti aplauzele...uite, esti imbracata in rosu si iti sta atat de bine, esti frumoasa asa cum ai atipit in fotoliu...raspunde-mi, esti fericita?
Dar femeia-fetita nu mi-a mai raspuns. Si raurile de purpura au continuat o vreme sa-i rasara din incheieturile de copil si-apoi cortina a cazut mahnita si grea. Am apludat-o frenetic si nu stiam atunci ca nu va mai juca niciodata. 

Gaseste-ma, fericire...

Gaseste-ma, fericire, cand ploaia argintie imi curata sufletul de vise zdrentuite si stinghere ce si-au pierdut aripile fiindca s-au lasat sarutate de cuvinte si chipuri sterile. Cuprinde-le nervurile plapande cu fasii de soare si cer si in noaptea fara sfarsit varsa-le vapaie in privirile prea obosite sa mai caute rasaritul. Aduna-le bucatile risipite printre clipe si soapte vandute amagirii si picura-le viata in celulele inghetate de durerea atator ierni. Ridica-le din rana dulce a uitarii si arunca-le iarasi spre infinit, smulge-le promisiunea ca se vor naste mai aprige, mai inalte, ca imi vor curge navalnic in vene pana la amurgul sufletului . Gaseste-ma cand pulbere de stele imi ninge talpile goale, cand raze de cupru si foc imi curg printre degetele amortite pana cand viata palpita din nou si-mi cresc in palme curcubee si-o mare a mea. Aprinde-mi ferestre in nopti cu dorinte nestiute si nerostite, da-le sa soarba din setea de trup si cer. Saruta-mi ochii ce nu mai aud sclipiri si zambete si daruieste-mi iar simtiri ce imi topesc oase si ganduri. 
Gaseste-ma, fericire, atunci cand nu mai stiu sa te strig....

Septembrie rosu

Invesmantat in fibre matasoase trupul isi curge contururile moi pe sofaua decadenta, desirandu-si marginile pana la invelisul plapand al sufletului obosit. Impinge usor cu varful pantofului covorul a carui cuta intina desavarsirea decorului si degetele ei subtiri ating paharul cu licoarea aurie si bogata. I-ar placea sa ramana aici peste noapte, sa-si auda gandurile ratacite izbindu-i pieptul in timp ce afara vantul saruta castanii salbatici pana in strafundul frunzelor parguite. 

Sunt aproape cinci zile de cand le-a spus sa plece, sa fuga departe de locul acesta ravasit unde in curand nu va mai fi nimic. Nu mai are nevoie de ei, vor mai trece ore ori poate clipe pana cand totul se va sfarsi si apoi ea va fi libera, libera sa alerge ca un zambet prin podul cu amintiri dragi ale copilariei, pe dusumelele de scanduri proaspat lacuite unde se juca desculta pana seara tarziu cand reuseau sa o gaseasca istovita si inghetata dormind pe maldarul de papusi ponosite. Uneori o trageau de codite tarand-o pe scari, smucind-o cu mainile lor butucanoase mirosind a mancare, stiind ca pana la intoarcerea stapanilor fetita va uita sa se planga. La urma urmei, o adevarata domnisoara nu are ce cauta in ungherele acelea pline de praf, printre papusile vechi si murdare aruncate acolo tocmai pentru a i le scoate din manutele umede de roua si patate cu sirop de cirese amare. In schimb trebuia sa cante ore in sir la pian si muzica lui o durea in fiecare strat al simtirii caci semana uneori cu zbaterea inimii pasarilor ranite de moarte. Mai tarziu isi acoperea urechile cu palmele oricand cineva gasea distractiv sa-i atinga clapele bolnave. Ii era rau, rau fizic, o greata ce-i strapungea traheea si-i ghemuia corpul pana nu mai ramanea decat un bulgare de spaima. 
Azi ii era dor. O bucurie vinovata o invadeaza cand isi zareste ingramadite intr-o lada vechile prietene, prafuite si triste. De acum le va lua cu ea, in camera frumoasa si calda, sa-i tina de urat in noptile lungi cand somnul nu se mai lipeste. Se tolaneste din nou pe sofa privind insa mereu spre coltul unde le aranjase dupa ce le curatase cu grija si decorul acesta ii este de mii de ori mai drag decat aranjamentul somptuos dinainte. Stinge lumanarile dupa ce atata timp i-a fost frica de intuneric, focul ce arde si chipurile prietenoase ii sunt suficiente. Ii pare rau ca s-a imbracat in negru, negrul e trist si ea are mii de surasuri nedaruite stranse in piept. Linistea ce o inspaimantase ii pare placuta si zgomotele care se aud cand si cand undeva tot mai aproape nu reusesc sa o mai trezeasca. O urase tocmai pentru ca le auzea atat de clar, ca pe niste clopote funebre care ii aminteau ca nu mai e mult. Le aude si acum, aude pana si pasii grei si grabiti ce zdrobesc covorul ruginiu de afara si stie ca in curand vor ajunge langa castanii salbatici si de acolo la portile inutil zavorate. Soarbe pana la capat din paharul pe jumatate plin si inchide ochii, zambind cand si cand, cu gandul la bucati de pamant si oameni dragi. Alesese sa fie singura fiindca nu suporta povara martirizarii lor, apoi ii paruse rau ca ii lasase sa plece. Dar acum totul va fi bine, e din nou copil si copiii sunt intotdeauna fericiti in lumea lor de vata de zahar, acuarele si zmeie de hartie creponata.
Un zgomot ascutit si tanguitor sparge linistea, au ajuns la porti asadar...Isi imagineaza cum calca apasat pe alee cu priviri negre si reci, inlaturand inca un mic obstacol din drumul lor inrosit. Au intrat si rascolesc fiecare incapere, ii aude izbind in usile masive si spargand vasele de flori ce-i bucurasera privirea atata vreme. Usa se deschide si inima ii bate cu putere, nu, nu de frica, ci de bucuria desirarii langa tot ce iubea candva. Ar vrea sa nu vada insa vocea guturala o striga sa-i priveasca chipul si cumva ceva mai presus de ea o face sa deschida ochii si sa se ridice in capul oaselor. Zambeste din nou, pana in miez de amintiri. Teava ridicata de degetele fine declanseaza scurt si o amorteala dulce cuprinde trupul si sufletul. Se intinde usor pe sofa, ca un dans tacut de aripi obosite, si isi pleaca pleoapele grele. O floare subtire de purpura si vapaie ii rasare pe tampla dreapta si visuri nenascute sunt libere sa se evapore spre zari nestiute, acolo unde ea va invata poate sa se vindece de oameni mari.

Condamnarea

Ucigasi de vise, calcand cu zambetele lor de creta peste clipe ce-mi par crestate in pulbere de stele. Ucigasi de suflete si trupuri sidefii, ce nu mai sunt azi decat lut murdar zacand pe un raft al disperarii celor ce stiu ca petele se insereaza in materie cu aceeasi usurinta cu care cei dintai le-au infiltrat in venele translucide spre a le necroza cu nefericire. Un soldat si un copil poarta aceeasi cruce a amagirii ca vor putea schimba lumea. Poate desenand pe ochiuri de geam aburite chipuri care sa trezeasca mila celui ce va veni sa le zdrobeasca, poate baricadand cu ochii lor tristi cazemate ce adapostesc copilaria pierduta candva in brate cunoscute si totusi neinchipuit de straine. Sau poate descarcand haotic cartusele durerii in multimea de statui de carne ce pare a le stavili drumul maririi infame, in fapt doar un manunchi de forme inerte si inspaimantate ca vor plati tribut nedatorat pamantului avid de clipe netraite inca. Si unul si altul cauta neincetat sa trezeasca in celalalt constientizarea iminentei capitularii. Si niciunul nu va mai fi la fel dupa ce va simti soaptele mortii invaluindu-l in panze aspre si negre spre a nu-si privi agonia dezamagirii de a fi luptat intr-un razboi nedrept si lipsit de ţel. Insa numai soldatul va purta povara celor savarsite de autonomia propriului spirit caci, pentru a ajunge intr-un nicaieri universal, a tras in zambete ce nu-si doreau decat sa-si traiasca inocenta la adapost de negustorii de viata. Si totusi, aceasta condamnare la vesnicia remuscarilor nu mai poate aduce inapoi copilul ce a murit cu palmele intinse visand la libertate, neintelegand de ce calaul nu a vazut ca nu s-a aparat niciodata de lovituri si ca nu voia decat sa fie lasat sa plece de acolo unde nu era fericit...

M-am simtit frumoasa...

M-am simtit frumoasa cand maini portelanate si abile au inmuiat pensula matasoasa in aluatul de abanos catifelat si mi-au pictat pleopele cu arabescuri delicate, draperii maiestuoase si bogate pentru ochii secatuiti sa priveasca zborul agonizant al iluziilor ce s-au nascut sa moara inainte de vreme. Praf de carbune s-a intins tacut si apasator sa inrameze jarul din privire, neimpacat si aprig, caci prin el s-au revarsat atatea dureri topite pana la maduva a caror lava otravitoare imi cangrena celulele de viata si vis. Genele ude de-atatea ape sarate scurse pana la ceata au palpait fericite de cremele voluptuoase asternute sa le ascunda crevasele, si-apoi au rabufnit deschizand razelor globii aurii si translucizi, peceti ale atator tristeti ce n-au ales cat si cum sa sculpteze semnele prabusirii tamaduitoare spre a nu mai asista la macelul sufletului. Particule de chihlimbar purpuriu imi mangaie buzele amare, desenand zambete de gheata si sidef, oglinzi tainice ale ranilor ce-au hotarat sa isi intoarca fata spre inauntru spre a nu mai murdari pamantul sfant, incapabile sa mai patrunda in peretii de oase si carne dar neiertatoare cu firida sapata pe chip spre a elibera cuvinte si simtiri. 

M-am simtit frumoasa, si genele incarcate de intuneric orbitor au dansat sirete spre a inveseli priviri lacome si hade, scurse peste umerii goi imbratisati de valuri de spuma si matase. Si gura de purpura cu arcurile ei simetrice s-a deschis in cel mai armonios si calin zambet, zdrobind sub perfectiunea edificiului rictusul dureros si stramb. Si brate otelite s-au intins si-au strans in menghina lor contondenta incheietura vlaguita de zbateri, purtand-o spre culmi inversate, a caror inaltime putreda a fost pictata cu pulberi albe si fastuoase spre a nu vedea ca in urma pasilor depusi raman urme sangerii si adanci in care clocotesc furii oarbe. Nici n-am gandit cat de urata sunt....cat de urati mi-s ochii poleiti cu viata cand dincolo de platosa retinei se scurge moartea sufletului tarat in mlastina tradarii extinctoare de sens si ratiune, cat de urate mi-s buzele otravite cu soapte inlantuitoare ce sigileaza si terfelesc orice drept si sansa la a mai surade din fericire fara margini. Cat de urati mi-s umerii sfasiati de neputinta de a da timpul inapoi si a sterge minciuni lacome si fioroase ce s-au inarmat cu setea de a zdrobi copilaria ce curata si sanctifica prin naivitate si lipsa dorintei de a raspunde raului cu rau....cat de urate mi-s palmele cu unghii si pulpe zdrelite de cat s-au zbatut sa evadeze prapastiei colturoase in care le-au azvarlit inimi otravite de teama ca libere s-ar desprinde din inclestarea lor bolnava.

M-am simtit frumoasa cand in numele obsesiei fara margini incheieturile mi-au fost tintuite in cuie crancene si chinuitoare, cand zabrele grele si biciuitoare mi-au sfartecat trupul precum un mormant viu, desirandu-ma pana la nefiinta. Am crezut ca simtirile inalta pana cand crestetul se izbeste de cer si nemurire, ca nu-mi trebuie aripi ci sulite spre a strapunge boltile incununate de candelabre aglomerate cu stalactite si soapte. Eram atat de urata....cat de slute imi erau incheieturile scurse de nazuinta si vis, cu crestaturile lor neregulate si adanci prin care viata a rabufnit de sila de a mai salaslui in intuneric si plasmuire. Cat de diform imi era trupul macinat de regret si groaza de a se fi daruit jertfa altarului putred al schizofreniei artizanului ce-si naste setea de marire din credinte si simtiri pisate, din arderea tuturor faramelor de ratiune si dreptate, pana la lichefierea a tot ce-a fost curat si bun si incorporarea in patima injositoare. Bolnava de vise, bolnava de celule, tarata in mocirla nemiloasa a samburelui negru ce-ti creste in piept, pe zi ce trece mai aprig si mai vatamator.....dar stii, am fost cu adevarat frumoasa abia cand mi-am infipt unghiile in bulbul fetid ce mi-l implantasei fara voie si l-am embolizat salvandu-mi sangele de otrava cuvintelor, si cand mi-am acoperit ochii cu nepasarea calda si analgezica spre a nu-ti mai privi jetfa de suflete nevinovate pe care m-ai silit sa-ti calc alaturi. Am respirat cand mi-am simtit tegumentul disperat sa se ridice si sa respire, desi zdrelit de stancile ascutite de care m-ai inconjurat cu ferocitatea fiarei incoltite. 

Am stiut atunci ca o sa traiesc din nou, chiar daca am sa ies cu bucati de suflet si carne lipsa, caci mi le-am smuls singura sa nu se intinda. Ca indiferent de ghearele ce-mi sapa in piele, e prea tarziu sa se mai infiga cat sa ma traga inapoi, in negura ta cumplita si rece....m-am scurs printre degete si zale, si cel dintai fir de lumina mi-a mangaiat crestetul cu blandete : " Traiesti!" Si-atunci, abia atunci, m-am simtit frumoasa...

Tango la Eforie

Trupul latent adie asemenea zefirului peste pulberea soptita de amurgul febril valurilor matasoase si efervescente, isi afunda gleznele in mantia de spuma moale si densa si mii de muguri plapanzi ii rasar sub matca infierata cu soapte dulci si corozive pana cand sufletul s-a fracturat si s-a scurs.  

Isi simte umerii grei si tristi de atatea rasarituri intinate cu negura celor ce au pasit cu talpile murdare pe trairile dezgolite si o dor pleoapele obosite sa-si priveasca visurile desirate si stinghere. Apa sarata ii dezmiarda obrazul cu nervurile ei tamaduitoare,  ii curata buzele arse de cuvinte ce n-au vrut sa fie rostite si-i anesteziaza scrijeliturile deschise de brate si priviri cumplite, nedorite, nestiute...

Nisipul cald ii impleteste hedonism in pumnii stransi, lichefiaza sufletul risipit si-l scurge in artere ca o lava, ii saruta florile vinetii ce-i impodobesc carnea pana cand simte aripile patrunzand prin omoplati si intuneric. Ritmul i se scurge peste incheieturi, ii patrunde in miez de sine si ii electrizeaza miscarile si simturile.   

Chipuri noi, fara amintiri impartite, ii daruiesc un suras, o bucata de lut si speranta acolo unde cei multi, cei vechi si cei buni au uitat sa mai priveasca - si corpul se revarsa ca o faclie, inlantuit de asfintitul incandescent ce-si scurge fasiile purpurii peste marea cu unde voluptuoase si domoale. Se stinge si izbucneste iar si iar intr-un tango sublim si infinit iar palmele ii sunt poezie, cu rime armonioase si silabe euforice. 

Rochia rosie ii devine piele si imbratisare, ii amplifica tresaririle cadentate si le sculpteaza in gheata si foc, si corpul palpita cu exaltare pana cand isi elibereaza sufletul de marginile formei. Danseaza si se dezbraca de vorbe, de oameni, de sinele pe care l-a lasat candva jertfa intr-un univers limitat si diform. Danseaza si isi traieste fiecare celula purificata de frica si gol iar muzica ii patrunde in fiecare colt unde si-a ascuns fericirea de cei ce nu puteau sa o priveasca fara sa o murdareasca. Danseaza si simte pana in strafund de suflet, pana la catharsis.        

     

Drumuri ascunse

Acopera-ti urechile istovite sa fie martore la atatea sinucideri ale sufletului, satule si dezgustate sa-i auda urletele ratiunii scaldate in baia de sare si sange, sa-i aspire agonia tanguitoare a fasciculelor jertfite in sanctuarul nevolniciei de a ingadui ca niciodata si totdeauna sunt muguri ai aceleiasi matrice si ca orice cutezanta de a-l dispretui pe unul va atrage furia oarba a geamanului prin ai carui plamani respira si din al carui nesfarsit se hraneste. 

Cu ce-i mai de pret a nu muri decat a nu te naste? Crezi poate ca o existenta fara inceput si fara sfarsit, in care oase si carne iti raman neatinse si nu cunosc vesmantul tamaduitor al dezintegrarii depurative, iti va fi armura pentru fiecare clipa in care ti se lichefiaza vintrele si ti se topesc visurile de tristete? Nu-i oare in fapt un cimitir de morminte vii si neimpacate, a caror pulsatie iti desira zilele in secunde chinuitoare cand iti vine sa te eviscerezi cu unghiile si sa le eliberezi din inchisoarea launtrica unde gemetele lor si coltii cu care sfasie deznadajduite peretii seamana dorinta de moarte in condamnarea la viata? Taci, sa nu-ti doresti vesnicia cea vesnica... Nu intelegi ca singura vesnicie reala si redutabila e aceea cuprinsa in fiecare "acum" si ca nesabuinta de a nu te darui deplin si neconditionat clipei va face cimitirul din tine si mai greu de mormintele celor ce au fost fara sa conteze?

Vesnic e si niciodata. Nu cunoaste inceput si sfarsit, nu se supune niciunei determinari temporale. Trupul mort prin ne-nastere in care salasluieste viata sfredelitoare e aceeasi osanda cu trupul viu prin ne-murire in care salasluieste moarte fara catalizare. Nu exista dezrobire pentru niciunul, ci doar cicluri in care viata s-ar vrea non-viata si non-viata viata. A nu fi existat vreodata nu inseamna a fi fost o vesnicie intreaga nimic? Nu-ti imagina ca + si - infinitul sunt spatii omogene si slefuite in care fiinta si nefiinta se deplaseaza libere fara a cunoaste restrictii temporale, caci si acestea au trecut si viitor. Sunt pentru totdeauna pentru ca am mai fost si am sa mai fiu, nu sunt niciodata pentru ca nu am fost si nici nu am sa fiu. Vesnicia ta se va intersecta cu atatea franturi de niciodata din ceilalti incat ai sa-ti doresti sa nu mai fii nici tu ca sa nu mai asisti la deznadejdea lor, dupa cum pulberea de niciodata din tine se va asterne peste vesnicii straine inducandu-ti teluri care te vor ucide cu forta si imposibilitatea lor raportata la palpabilul si permanenta accesibile celorlalti.

Nu schingiui clipa sperand ca ai sa o poti resuscita candva spre a-i sorbi vesnicia ratata, fiindca nu va mai veni in stare pura ci amestecata cu dezamagirea ei ca nu a fost dorita si regretul tau ca nu ai stiut sa ti-o doresti. Va fi prea scarbita sa ti se supuna si vei fi prea nevrednic sa o cuprinzi. "Am fost", indiferent de extrapolare, nu va renaste in "acum", dupa cum "nu am fost" nu va renaste in "maine". Oricat ti-ai dori trecutul, fie ca ai generat sau ai secatuit, ai inserat sau ai extirpat, ai declansat sau ai stins, nu ti se va mai infiltra vreodata sub aceleasi dimensiuni si aceeasi forma si tot ce ai pierdut ramane pierdut. Trebuia sa il traiesti ca intreg nu ca parte, sa nu te gandesti ca dincolo urmeaza chiar si numai o secunda in care vei avea puterea sa rostesti vietii ganduri si simtiri ucise ori sa ucizi ganduri si simtiri rostite, caci orice secunda ar fi mult prea tarzie ca sa mai conteze.

Spune-mi...

Spune-mi, mare, cate versuri grele ai scurs printre fragmentele de inimi scindate, printre degetele impletite si scaldate o ultima oara de spuma velurata si scoici marmorate? Spune-mi, cate soapte ti-au infiorat undele cand sarutai tarmul de topaz si-l daruiai trupurilor cuprinse de taine dulci si panglici de matase? Cate dorinte ai aprins peste cerul noptilor tarzii, cate stele ai dezbracat de scantei pentru a decora trairile cu vesnicia clipei? 

Spune-mi, vantule, ma mai stii? Ne-am cunoscut cand ai venit sa locuiesti la mine in ganduri si te-am lasat sa-mi impletesti parul cu jocuri de copii, ti-am zambit si tu te-ai strecurat pana in miez de suflet. Mi-ai impregnat pielea cu dorul tau de zari nestiute, iar eu am uitat sa-mi mai inchid visurile intre peretii putintei. Au zburat cu degetele ranite de atatea zbateri intre cuvinte otravite si cand au obosit le-am dat sa soarba sperante. Au stralucit pana la combustie si s-au revarsat in rasarituri purpurii, au curs pana la marginea nevazuta a infinitului. 

Spune-mi, cerule, ti-e teama de soare? Stii tu cate raze i-am consumat in noptile cand nu mai stiam sa pasesc, cate fasii i-am smuls pentru a impleti franghii de foc si viata sa-mi leg strans bucatile de fericire? Le-am cusut si am turnat peste ele apa de mare, au plans, si-au cauterizat tristetile si au amortit. Apoi au izbucnit in celulele latente, resuscitandu-le palpitatiile plapande pana le-au crescut aripi. Le-am lasat sa zboare dincolo de oameni, dincolo de mare. Pana la euforia ingerilor. 

Sa ucizi o panseluta cantatoare

Personaje:

Traian Balcescu, instalator, nepotul Auricai Tarcomnicu

Briseida Macamete, doctor, nepoata Auricai Tarcomnicu

Vanga Ghicitoreanu, avocat

B.M.: N-auzi? Am zis sa lasi dracului jos paharul! Se uita lumea.

T.B.: Nu pot sa-mi revin. Unii plang. Eu sunt barbat. Beau. Adica nu beau, imi inec durerea.

B.M.: Te imbeti ca un porc. De te-ar vedea biata tanti Aurica...

T.B.: Taci, matusa noastra a fost un inger, da, un inger! Nu pot sa cred ca n-am sa mai mananc vreodata compotul ei de prune. Ca n-am sa mai...

B.M.: Piersici.

T.B.: Totuna.  Orice venea din mainile ei bune era o desfatare. O alinare. O....

B.M.: Te-ai ticnit. De la minunatele-i piersici, pesemne. In ultima vreme era asa senila ca le lasa sa fermenteze inainte sa le fiarba.  

T.B.: Sa nu TE razi tu de mine si de tanti! Macelareaso!

B.M.: Doctorita. Aia care te-a carpit impecabil cand ai gasit de cuviinta sa escaladezi gardul batranei vaduve epileptice.  

T.B.: Ti-am spus sa nu mai vorbesti asa! Tanti Aurica s-ar rasuci sa auda barfe in casa ei. Spunea mereu ca gura lumii te-ngroapa de viu.     

B.M.: Pai da, saraca tanti ura nascocirile. Dar nu o deranja sa le plimbe. Ne-a spus si noua cateva. Mai tii minte cand... 

T.B.: Sa nu indraznesti s-o vorbesti de rau, ca ne-a crescut ca pe copiii ei. Ne-a dat sa mancam. Ne-a dus la scoala. Ne-a facut oameni.

B.M.: Ne-a altoit bine cand i-am spart zaharnita. N-am putut sa stau jos 3 zile. 

T.B.: Atatea amintiri frumoase...parca o vad in fotoliul de la fereastra, crosetand mileuri. Batand snitele. Nu statea un minut cat era ziua de lunga.  

B.M.: In afara de somnul de pranz, de dupa pranz si de dupa cel de dupa pranz  nu inchidea un ochi. Acum lasa paharul. O sa vorbeasca vecinii ca nici la pomana nu te-ai putut abtine. Ca Aurica Tarcomnicu n-a fost in stare sa-si educe nepotii nici cat sa nu cada intr-o sticla la primul necaz. Parca ziceai ca te-ai lasat.

T.B.: Ma lasasem, dar nu mai pot de durere. Sufletul meu s-a zguduit ca biata tanti a parasit aceasta lume, lasand in urma doar pe noi, neconsolatii nepoti, patru depozite la CEC si-o biata vila.

B.M. Nenoro....biata tanti, mie mi-a spus numai de trei depozite. Si cand te gandesti ca venisem cu prajituri, sa-i mai indulcesc amara batranete....si-am gasit-o rece. Lemn. Ciment.

T.B.: Tu ai fi fost in stare s-o otravesti! Ai asteptat cu nerabdare sa-nchida ochii ca sa te lafai in averea ei. Ai datorii la pacanele, sa nu ma minti! 

B.M. Ei, o datorie marunta.

T.B. Marunta pe dracu! Esti bolnava. De mica ai fost viciata.      

B.M.: Tu vorbesti, netrebnicule? Nu te-ai dezlipit de visinata de cand ne-am intors de la cimitir.

T.B.: Eu sufar, macar un pahar cu visinata sa beau daca nu mai are cine face compot de prune. Hac. Cine croseta mileuri. Hac. Cine bate snitele.

B.M.: Piersici.

T.B.: Faci pe desteapta dar toata strada stie ca daca nu era tanti Aurica nu terminai in veci facultatea. Pe mine m-a nedreptatit cat era vie, din mormant o sa faca dreptate.  Patru depozite si-o prapadita de vila nu pot sterge durerea mea ca n-am putut merge la facultate, dar stiu ca m-a iubit mult.

B.M.: Pana te-ai inhaitat cu toti derbedeii si te-ai apucat de furat roti. Ai facut-o pe tanti de ras, nici dupa tigari nu mai putea merge de rusine. Aurica Tarcomnicu, fosta nevasta de nefrolog, absolventa de Chimie Alimentara, casnica remarcabila. O doamna si o vecina nepretuita.  

T.B.: Hai, sa nu ne mai certam. L-ai vazut pe dricar? Tzepenescu, var cu unchiu’. Se tot uita sa-l salut, dar cum sa se spuna ca Traian Balcescu, instalator celebru in Craiovita Veche, il cunoaste pe dricar. 

B.M. N-are toata lumea noroc sa se traga dintr-un neam asa aratos si mintos ca al nostru. Daca unchiul Victor nu s-ar fi insurat cu matusa Aurica si n-ar fi facut bisnita cu pateu dupa Revolutie, unde am fi fost acum?? 

T.B.: Ai dreptate, Briseido. Si ai avut o idee buna sa servim la pomana si sandwich-uri cu pateu. Sa cinstim memoria familiei Tarcomnicu, caci cu pateu s-a ridicat si cu pateu coboara. In pamant. Lemn. 

B.M.: Ciment. Pe cine ziceai ca ai pus sa imparta prosoapele?  

T.B.: Pe fata sifonarului. Anelise Louise Bocanete.

B.M.: Asta n-a fugit de acasa cu baiatul motoristului?

T.B.: Barfe. Saraca fata a intrat in gura cartierului din cauza fustelor scurte. Matusa Aurica spunea ca poama rea se vede de mica, cu cat mai scurta fusta cu atat mai putred sufletul. 

B.M.: Sa nu crezi c-o zicea cu rautate. Stii ca lui tanti nu ii placea barfa. 

T.B.: Saraca tanti, cum avea ea grija de sufletele tuturor. Si-a murit senila. Mai tii minte cand s-a afumat de Revelion si i s-a nazarit ca e de vita nobila, descendenta lui Iovan, cel care a gasit o comoara sapand o fantana si a devenit rege peste craioveni? Spunea ca asa cum stra-stra-stra-bunicul a domnit peste oras merita si ea sa domneasca macar peste un cartier. Ca toate tinichele alea cu care isi impodobea degetele fusesera mostenire de generatii si ce s-a gasit in fantana a fost pastrat si dat mai departe ascuns printre vechituri. Saraca, mereu s-a simtit complexata ca nevasta motoristului era fiica de croitor si a incercat sa isi uite originea umila. Iar noi o iubeam asa mult ca ni se rupea sufletul vazand ca senilitatea avanseaza. Cand te mai duci pe la vaduva ta epileptica, sa-i spui ca ai sange albastru si matusa ne-a lasat o comoara sub dusumea. Of, de noi a avut grija. Dar cine va mai veghea la bunastarea cartierului? O sa se aleaga praful, stalpul societatii s-a dus. Stalpul de pateu.

T.B.: Pateul ti-a platit hainele, ti-a cumparat carti. Pateul m-a facut instalator celebru, si pe tine ilustra doctorita.

B.M.: Sa fie primit!

T.B.: Auzi, cine crezi ca a avut tupeul sa vina la cimitir? Nevasta motoristului. Stii cat o invidia pe tanti Aurica pentru diploma in Chimie Alimentara si nu pierdea nicio ocazie s-o vorbeasca de rau.

B.M.: A dracu, avea dreptate tanti cand spunea ca nu e doar urata ca noaptea ci si proasta ca peretele. Pai ea se compara cu tanti?? Aurica Tarcomnicu a fost si va ramane un model pentru comunitate. 

T.B.: Tanti le stia pe toate. Ca era divort, ca era inmormantare sau vreo incaierare, a pus intotdeauna umarul la educarea semenilor. Nimic nu se intampla fara stirea si povata ei. 

B.M.: Strada nu va mai fi niciodata la fel. Si nu va mai sta niciodata nimeni in fotoliul de la geam.

T.B. Sa croseteze mileuri. Sa bata snitele. Of....biata tanti. Cand ziceai ca trebuie sa sune avocatul?

B.M.: Maine. Mortul nici nu se raceste bine si avocatii sunt cu gandul la impartit avere. Cine credea ca patru depozite la CEC si-o biata vila ne vor impovara. Daca n-o iubeam atat pe tanti nici nu ne inhamam la mostenire, donam pana la ultimul ciucur din perdea.  

T.B.: Nu! Tanti Aurica nu ar fi suportat asa ceva. Spunea mereu ca totul trebuie sa ramana in familie, ca de saraci are Dumnezeu grija. 

B.M.: Vezi, ti-am spus eu ca nu trebuia sa impartim pachete, lui tanti nu i-ar fi placut asemenea risipa. Credinciosii nu vor muri niciodata de foame si sete, spunea ea. I-am indopat degeaba. De-ar fi trait tanti sa vada ce circ e la inmormantarea ei.

T.B.: S-ar fi sculat si le-ar fi zbierat taranoilor sa-si lase pantofii la usa, uita-te cum calca cu noroi pe covoarele ei persane aduse de unchiul Victor de la turci.  

B.M.: Si cum sorb ciorba din serviciul ei de portelan, la care tinea atat. Sa le fi dat numai pateu era destul.

T.B.: Sa fie primit!

B.M.: Sa nu cumva sa nu sune maine avocatul. Asa si-ar fi dorit draga de ea, sa nu taraganam succesiunea si sa ne bucuram cat mai repede de tot ce a strans. 

T.B.: Cat am iubit-o! Cand am auzit ca s-a imbolnavit de plamani, cine i-a adus tigari? 

B.M.: Si cine i-a cumparat prajituri cand i-au gasit diabetul? Cred ca abia astepta sa moara, s-o mostenim.

T.B.: Asta era tanti Aurica noastra, o sfanta vie. Intotdeauna se gandea intai la altii. Buna de pus la rana. De intins pe paine. Ca pateul. Fie-i drumul in Rai luminat cu cat mai multe becuri asa cum intelepciunea ei a luminat ca o candela calea cartierului!

B.M.: Nici nu-i trebuie multe becuri, o luminita. Stii bine ca lui tanti nu-i placea risipa. Nu, ea traia cu putin aici ca sa aiba mult dincolo. Cum bine zicea si despre saraci, a le da de pomana le-ar fi impovarat sufletele si urcusul spre imparatia cerurilor. 

T.B.:  Am dus argintaria la mine acasa. Tanti a lucrat toata viata sa le salveze sufletele, n-am vrea sa le stricam tocmai acum.

B.M.: Cat o invidia neispravita aia de nevasta motoristului si ce mult tinea tanti la ea. Inchipuie-ti ca intr-o zi am auzit-o rugandu-se s-o tina Dumnezeu proasta...

T.B.: ca peretele si urata ca noaptea...

B.M.: asa, da, ca destul a patimit ea din pricina blestemului frumusetii si desteptaciunii – blestemul neamului noastru de atatea generatii. Si-a dus ca o martira crucea si a indurat invidia vecinelor pana i s-au pus bani pe ochi si vata in nas. Un sfert de pachet. 

T.B.: Si-acum uita-te cum stau ca vulturii langa carcasa si se imbuiba din avutul lui tanti. Daca Aurica Tarcomnicu n-ar fi fost deja rece ar fi facut apoplexie la nervi.

B.M.: S-o fi vazut acum pe fata sifonarului trecandu-i pragul in fusta scurta! Cand marul e putred nici samburii nu sunt departe. Lui tanti nu i-a placut barfa in casa ei, dar nu putea uita ca ma-sa i-a calcat panselutele cu caruciorul de butelii. Panselutele aduse de unchiul Victor.

T.B.: O pizmuia ca si nevasta motoristului. Au pus gand rau panselutelor si-au pandit-o cand s-a dus dupa tigari, inainte de slujba de duminica. Ale dracului, in timp ce draga noastra tanti se ruga pentru mantuirea sufletelor lor ele ii calcau rasadurile. Cu butelie cu tot, ce crezi!

B.M.: Imi amintesc cat a plans pe urma. Am vazut cu ochii mei cum i s-a umflat o vena la glezna, facea tic-tac-tic-tac uite asa, gata sa pocneasca. Mi-a stat respiratia de frica sa nu moara si sa ne lase singuri cu patru depozite la CEC si-o amarata de vila. 

B.M. Biata matusa, n-a vrut sa se duca inainte sa ne vada pe fiecare la casa lui. Bine, tu stai mai mult in ale altora...de-ar fi stiut ea cum bei nu mai vedeai un sfant. 

T.B.: Cum indraznesti?! Pata de grasime ce esti, pe atatea generatii cu sange neintinat al Tarcomnicilor! Portbagaje de pateu s-au dus pe diploma ta de proctolog....

B.M.: Nefrolog!

T.B.: Totuna. Ea, Aurica Tarcomnicu, absolventa de Chimie Alimentara, casnica remarcabila. O doamna si o vecina nepretuita. Sa indure privirile piezise si dispretul hoastelor din vecini. Sa-i rada in nas nevasta motoristului si fata sifonarului.  Sa...

B.M.: Hai, hai sa nu ne mai certam aici in sfantul camin al scumpei noastre matusi. Un inger. Un sfant viu. Adica mort, acum. Lemn. Ciment. Sa ne bucuram ca s-a curatat cu zambetul pe buze, stiind ca agoniseala ei nu merge sa impovareze urcusul saracilor spre imparatia cerurilor. Pana in ultima clipa s-a gandit la binele lor. Si uite-i acum, ticalosii, cum se infrupta fara nicio grija pentru mantuire.

T.B.: Ti-am zis eu ca pomana nu e decat un prilej sa se imbuibe si sa joace pe panselute. N-au pretuit-o ei nici vie. S-a irosit. 

B.M.: Un inger viu, si pe urma un inger mort. Da’ eu ma bucur, sa stii, acum e in sfarsit langa unchiul Victor. Cand a cerut cu ultima suflare sa fie ingropat langa amanta era s-o pierdem iar. Uite asa i se umflase vena aia la glezna, tic-tac,tic-tac...acum s-a dus dupa ei. Ii ia dracu.

T.B.: A suferit mult, biata tanti Aurica. Sa-i cumparam niste panselute. Pentru mormant. Ii placeau panselutele, da. Ii aminteau de unchiul Victor.

·         *A doua zi

T.B.:  Cum ziceai ca o cheama?

B.M.: Vanga Ghicitoreanu, “absolventa magna cum pilae a Facultatii de Drept Nicolae Tutilescu, femeie de cariera, fotomodel, actrita si viitoare asistenta TV. Promotoare a principiului mens abil in corpore tunato”.

T.B.: N-am incredere in ea, Briseido. Uita-te cum isi fataie extensiile si-si incordeaza tocurile fara pic de respect pentru memoria defunctei tanti. Si-a infipt ghearele rosii in buna ei credinta...pentru nici nu vreau sa ma gandesc ce onorariu.  

B.M.: Botoxata dracu, s-a repezit asupra carcasei lui tanti cand nici nu isi daduse suflarea. Ce-i pasa ei de durerea mostenitorilor? 

T.B.: Taci ca se apropie. 

V.G.: Domnule Balcescu, Doamna Macamete, vai ce bine imi pare bine ca ati reusit sa ajungeti! As fi trecut personal sa va iau dar sa stiti ca in ciuda zvonurilor meseria de avocat nu-i chiar atat de profitabila si din pacate sotul meu e doar un biet notar, nu mi-am putut permite un Mercedes cu mai mult de doua locuri. Imi pare rau ca ne cunoastem in asa imprejurari triste si va rog sa ma credeti ca nu as fi interupt ora la coafor pentru oricine. Doamna Tarcomnicu mi-a fost o clienta “extrem de” deosebita. 

T.B.: Doamna Vanga, mai rar asa ca dumneavoastra. 

V.G.: Domnule Balcescu...Traian, pot sa va spun pe nume? Da, deci sa stiti ca nu oricine ajunge la Nicolae Tutilescu si fara sa ma laud trebuie sa recunosc ca parul blond si silicoanele nu mi-ar fi fost de niciun folos daca nu as fi avut norocul sa fiu inzestrata cu inteligenta sclipitoare si sete de dreptate. Nu am visat la roba pentru foloase personale ci din dragoste pentru semeni, nu, pai daca era dupa sacul ala fara dantela si fara decolteu niciodata nu as fi devenit avocat. 

T.B.: Stimata doamna, se vede ca aveti multe in cap.  

B.M.: Fixativ, sclipici, bucle, agrafe (in soapta)....Ce ti-e si cu viata asta! Dupa 92 ani dedicati salvarii sufletelor pierdute, n-a mai ramas din Aurica Tarcomnicu - un inger viu, acuma un inger mort - decat un pumn de hartii.

T.B.: Cata durere! 

V.G.: Doamna Aurica Tarcomnicu  a murit impacata ca lasa in urma doi nepoti etalon de probitate morala si generozitate care ii vor duce mai departe munca. Si a murit fericita ca m-a ales pe mine sa am grija sa se faca voia dansei, stiti, ajunsesem chiar prietene. Am promis sa-mi cumpar ceva dragut din banii de onorariu si dupa cum vedeti nu am intarziat sa ii fac pe plac. Ii placea la nebunie sa ma vada in Chanel. De acolo de sus imi zambeste.  

   

B.M.: Draga noastra matusa ne-a insuflat neobosita dragostea pentru bunastarea celor din jur. Casa ei a fost o oaza in desertul periferiei , o incurajare pentru cei daruiti cu putin. Si-a pus termopanele cu vitralii ca vecinii sa simta mai aproape spiritul bisericii. Avea intotdeauna un pahar de apa pentru cel infometat si un cuvant bun pentru cel intristat.

V.G.: Nu as fi vrut sa va pun in aceasta postura atat de curand dupa pierderea suferita dar procedurile sunt proceduri, intelegeti (isi indeparteaza o scama).

T.B.: Biata tanti e lemn in ciment de-abia de o zi si noi trebuie sa ne inghitim lacrimile, sa ne imbarbatam si sa trecem de aceasta grea incercare asa cum si-ar fi dorit. Sa ducem mai departe misiunea ei : mantuirea sufletelor. Desigur, o misiune grea. Aurica Tarcomnicu, absolventa de Chimie Alimentara, gospodina desavarsita si vecina preaiubita, nu poate fi inlocuita. Doamna Vanga, va rog, continuati, continuati. 

V.G.: Da, pai cel mai bine cred ca ar fi sa va citesc testamentul. V-a vegheat pana in ultima clipa si va continua si de dincolo. V-a iubit mult. 

B.M.: Biata tanti, ii eram ca ochii din cap. Mai ales eu.

V.G.: Doamna Aurica a vazut in dumneavoastra speranta pentru un viitor mai bun. Pentru cartier, pentru omenire. Nu s-a indoit nicio clipa ca principiile si povetele cu care v-a calauzit vor prinde radacini si vor rasari mai puternice, mai....   

  

T.B.: mai multe, mai groase. Ca tevile unei instalatii sanitare, confluente si interdependente. 

V.G. : Deci haideti sa trecem la citirea testamentului...sa stiti ca noi avocatii suntem foarte ocupati, mai ales in sezonul reducerilor.

“Eu, Aurica Tarcomnicu, sotie de nefrolog si absolventa de Chimie Alimetara, casnica remarcabila, o doamna si o vecina nepretuita, astazi 23 iulie 2014 declar acestea :

1. Las nepotilor mei bucuria de a contribui la bunastarea semenilor, caci nu exista desfatare mai mare decat faptele bune. Pe la noi prin casa nu a trecut nimeni infometat fara sa nu primeasca un pahar cu apa, unul, caci dupa pilda lui Moise stiam ca se va inmulti daca exista credinta. Sufletele celor salvati de rele prin ajutorul meu si de acum prin al vostru vor pune treapta cu treapta spre imparatie si va vor inalta. Cand cititi aceste randuri eu voi fi deja cazata foarte bine in Campiile Elizee, caci am trait cu putin ca sa am aici de toate. Unchiul Victor dupa cum stiti a facut o mica greseala si va trebui sa mai astepte la poarta, asa cum se va intampla desigur si cu nevasta motoristului si cu fata sifonarului.
2. Dragului meu Traian ii las livada cu piersici de la noi de la tara, pentru ca trecerea spre o viata lipsita de mine sa fie mai usoara. Compotul pe care il pregateam cu drag pentru el sa fie acum pregatit si impartit copiilor din cartier. Lui Costel, fratele fetei sifonarului, sa nu ii dati nimic intrucat a ajutat-o pe maica-sa sa impinga caruciorul de butelii peste panselute. 
3. Mileurile, covoarele persane si serviciul de portelan sa ii revina Briseidei Macamete, preaiubita nepoata. De asemenea, aceasta va trebui sa ingrijeasca stratul de panselute si sa ude limba soacrei de trei ori pe saptamana. Seara, ziua nu e presiune la apa din cauza sifonarului – e racordat ilegal dar nicio autoritate nu a venit sa ii salveze sufletul in ciuda reclamatiilor mele binevoitoare.  
4.  Sa nu-mi patati fetele de masa cu vin. Traiane, viciul nu te va duce nicaieri. Cu fiecare pahar baut de tine fiecare treapta spre cer va fi mancata de carii si o sa cazi cand nici nu te astepti. Si lasa vaduvele, ca alea niciodata nu ajung in Rai. 
5.  Las povara bunurilor lumesti, 4 depozite la CEC si vila din Caprioarei, bisericii.”

......................

T.B.: A dracului de hodoroaga! Dupa cat am iubit-o si cat i-am purtat de grija! Un cap de ata n-ar fi dat la nimeni cand ea se lafaia in averea stransa de bietul nenea Victor dupa ani si ani de plimbat portbagaje de pateu prin vama. 

B.M.: Saracul nenea Victor, cat trebuie sa fi suferit de dragul nostru. Sa ne faca oameni. Pe mine ilustra doctorita, pe tine celebru instalator. 

T.B.: Un cartier intreg a rasuflat usurat cand s-a curatat tenia. De ciuma bubonica de-ar fi murit si tot nu si-ar fi platit pacatele. Am iubit-o ca pe ochii din cap. Nu i-am mai fi scos! I-am facut o inmormantare fastuoasa ca sa nu se spuna pe urma ca nepotii ei, oameni cu caracter si cu carte, au fost zgarciti. Numai eu cate cutii de pateu am desfacut, numai tu cate felii de paine ai uns...

T.B.: Si cat vin am irosit! 

B.M.: Mai ales tu.

T.B.: Eu am suferit ca un barbat, mi-am inecat amarul cum am putut! Cand s-a dus am uitat cat de a dracului a fost toata viata – un drac viu, acuma un drac mort – si-am fost gata sa iau asupra mea povara mostenirii fara sa ma gandesc la binele meu. 

B.M.: Asa suntem noi, sufletisti, frumosi si mintosi – din neam. Ea cu cine o fi semanat urata ca noaptea si proasta ca peretele? 

T.B.: Daca nu era nenea Victor, praful se alegea de noi. Mai tii minte cand am spart zaharnita cum zbiera ca din gura de sarpe hodoroaga? Cat pe ce sa faca apoplexie la nervi. I se zbatea vena aia de la glezna tic-tac, tic-tac...

B.M.: Noi ne-am facut datoria. Nu merita nici macar un pahar cu apa sa-i tina de foame dincolo. Sa ne fie primit, ca prea am patimit.

T.B.: Nu mai sta la geam ca te vad vecinii cotrobaind in sertare. Ilustra doctorita, jefuind casa defunctei din pricina datoriilor la pacanele. Tu si cu Viorel Lis.

B.M.: Ce jaf? Tot ce-i aici ni se cuvine, pana la ultimul ciucur din perdea! Ajuta-ma sa trag de macatele astea. N-o sa impovaram cu ele niste straini, cum mai urca ei in imparatie? Sa-mi amintesti maine sa cumparam panselute, sa nu se spuna ca nepotii cu caracter si cu carte ai Auricai Tarcomnicu nu i-au cinstit memoria.

T.B.: Sa fie primite!

  

Muzica fundal : 

http://www.youtube.com/watch?v=8R79NPYVBKM