Se deschid in palme crevase adanci si sfasietoare, strapungand asemenea unor flori otelite sepalele de carne si impresurand cu seva lor de purpura zambete ce nu-mi mai sunt dragi caci nu le mai stiu privi...Nu imi saruta ranile calde, nu vreau sa se inchida fiindca prin ele curge trecutul ce zacand in trup l-ar fi infestat cu ura de viata. Imi place sa le privesc cum palpita sub povara vorbelor grele ce se scurg prin firidele albe, luand cu ele atatea tristeti nespovedite ce-mi inchegau in suflet manunchiuri de negura.
Nu ma privi, ochii tai imi scrijelesc durerea de a nu-ti mai putea darui nimic. Prin crucile ce-mi curata miile de rani arzandu-le s-au strecurat si bucati de viata lasand in urma un pustiu fara margini. Nu il pot scoate fara sa nu suprim arterele din care se hraneste, amaraciunea ce il acopera ca o mantie de plumb il protejeaza si il lasa sa creasca pana devine totuna cu trupul ce il adaposteste fara a se mai impotrivi. Candva iubeam pustiul fiindca luptand cu viata pentru a-si intinde radacinile o facea sa tresalte,sa izbucneasca violent pana la ultima suflare...dar niciodata nu iubeam indeajuns pentru a sterge ura izbucnita din neputinta de a-i stavili setea de a smulge si a poseda viata spre a o supune. Niciodata nu iertam ninsoarea ce ingheta pe vecie mugurii albi, chiar daca o vreme o lasam sa ramana pentru ca ne e teama ca ca razele calde nu vor dori sa ii mai incalzesca odata patati de iarna...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu