Mi-e cerul insangerat de ganduri hoinare, sfasiat de varteje de foc ce-mi aprind in priviri torte de spaime hidoase...nu stiu sa sting vapai ce izvorasc din trecuturi ce mi-au scrijelit in piele setea de moarte, nu pot cuprinde in uitare amaraciuni ingropate in morminte de piatra...nu le mai simt curgandu-mi prin vene, infigandu-si coltii fiorosi in tulpini de sperante si zvarcolindu-se sa patrunda in ele spre a le secatui, dar le vad lovind cu furie lespedea grea iar si iar...incercand sa gaseasca o firida prin care sa se reverse in sufletul anesteziat cu resemnari si sa-l trezeasca in convulsia disperarii.
Si totusi, sufletul condamnat la amputare nu inchide ochii sa nu mai simta cum il desfac in fasii de nepasare si ura spre a-i salva celulele bolnave de tristete, nu vrea sa se lase curatat prin mutilarea vietii ce il inunda in ciuda atator atrofieri chinuitoare...Am sa-i tai firele tesute in trup si am sa-l las sa se desprinda de matca infestata cu sila de calai fara chip...si sufletul ma va ierta daca il amortesc mintindu-l ca nu e al meu, ca nu il aud...dar ma va ierta oare cel ce va avea curaj sa il atinga candva daca il voi minti ca nu mai stiu sa simt?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu