Asculta, femeie-fetita, eu m-am plictisit sa te privesc trecand statuar printre bancile stinghere si ponosite, ca si cum ai calca pe covoare de suflete umile, ca si cum ai pasi pe nesfarsite scari de marmura neagra luminate de faclii grandioase si noi ne-am fi adunat cu totii aici pentru ca tu sa nu te simti singura in palatul tau de clestar si sa te poti juca in voie cu niste biete marionete ce-ti descriu decorul opulent.
Te si vad zabovind toata dimineata in fata oglinzii, printre feluritele cutiute cu pulberi colorate, incercand sa iti compui piesa de azi si sa-ti smulgi adoratele aplauze pentru care imi pare uneori ca traiesti. Imi imaginez cu cata delicatete si precizie inmoi varful pensulelor in sclipiri de antracit si descrii arabescuri intunecate pe panza de nervuri fine ce-ti acopera pupilele infestate cu autosuficienta. Nici macar nu clipesti, ai invatat ca nu ai voie sa irosesti senzualitatea si moliciunea miscarilor atunci cand nu e nimeni in jur sa iti admire valsul ritmat. Un melanj imbatator de mosc si vanilie pudrata desavarseste masca, femeia-fetita stie cum sa subjuge, femeia-fetita se priveste in oglinda si isi lasa capul pe spatele fotoliului savurand triumful inca unei reprezentatii memorabile.
Dar astazi femeia-fetita a gresit pentru prima oara. S-a trezit tarziu, in spatele draperiilor grele precum un giulgiu, si abia a putut sa se ridice din pat dupa ce minute in sir a privit firisoarele de lumina ce strapungeau matasea visinie. I-a tremurat mana si dungile s-au intinat pe pielea imaculata, si desi s-a straduit disperata sa le refaca punct cu punct le-a ingrosat intr-un desen grotesc si stangaci. Atunci buzele, macar buzele sa-mi aminteasca de tabloul ce l-am hulit uneori de plictiseala maniei de a aseza totul intr-o desavarsita armonie! Insa femeia-fetita e obosita si absenta, si fardul se intinde asemenea unei rani sangerande si dureroase pe chipul palid. Se sterge usor cu palma, si culorile se intind cu repeziciune si se amesteca printre darele ce ii brazdeaza fara incetare obrazul. Femeia-fetita plange, si pare sa nu ii pese ca isi pateaza chipul, ca se murdareste pe maini, pe valurile de dantela alba. Astazi mirosul de mosc si vanilie i se pare infinit de greu, ca si cum ar impovara-o cu o menire ce nu ii mai apartine. Ar vrea sa miroasa a iarba, a flori de camp si a liliac. Sa miroasa a ploaie si a noapti de vara tarzie, a martipan si a serbet de cirese amare. Se ghemuieste in fotoliu si inchide ochii, ii fusese frig mai devreme si o dureau oasele si tot corpul. Si uite, acum ii e cald si o moleseala placuta o invaluie si pleoapele ii cad usor si abia mai palpita. In camera miroase a cafea fierbinte, caci pentru prima data in viata femeia-fetita isi dorise sa atinga lichidul aromat. De fapt voia sa il simta, fiindca femeia-fetita nu a baut niciodata cafea. I se parea amara si decadenta si-i amintea de mahalale infecte unde trupuri murdare isi traiau fericiri de o noapte in aburii ei, imbibati de bautura si tigari ieftine, in miciuni si promiscuitate. Nu a fost niciodata acolo, dar un crampei din lumea aia pentru care simte greata s-a strecurat in universul ei, fara sa o intrebe, fara sa ii lase timp sa se ascunda...trupul ei firav s-a imbolnavit sub atingerea brutala si viciata, pielea ei de copil s-a sfaramat sub palmele aspre si grele ce-i strangeau incheieturile, sub imbratisarile dureroase. Intaia atingere...spasmele o cuprind si-i zguduie visele, si sperantele, si trupul, si rani nevazute rasar prin dantela cusuta cu fire de viata...apoi se linisteste iar, deschide ochii pentru o clipa si zambeste trist, cum zambea si cand cortina cadea si ramanea singura cu frica ei de oameni si pete sangerii...dar acum nu-i mai e frica! Rauri rosii alearga navalnic peste rochia alba, transformand-o intr-un imens camp de trandafiri, si mii de muguri ii strapung incheieturile deschise. S-a gandit ca otrava i-a ajuns in sange, ca trebuie sa se curate, ca daca da drumul vietii prin venele calde va fi salvata nu in fata lor, nu in fata lui Dumnezeu...in fata ei. Ce-au facut cu tine, femeie-fetita? Ti-au mutilat candva trupul si sufletul cu povara mizeriei din care veneau, si astazi tu renunti sa mai lupti cu teama de a te fi compromis cu resemnare. Fericirea ta era platita cu arginti murdari. Stii, femeie-fetita....astazi am sa aplaud pentru prima data. Tu te-ai salvat atunci cand ai refuzat sa mai privesti iadul altora. De ce nu ma auzi? Te admir, stiu ca asta voiai, stiu ca ai luptat sa imi arati ca meriti aplauzele...uite, esti imbracata in rosu si iti sta atat de bine, esti frumoasa asa cum ai atipit in fotoliu...raspunde-mi, femeie-fetita, nu-i asa ca acum esti fericita?!
Dar femeia-fetita nu mi-a mai raspuns niciodata. Si raurile de purpura au continuat o vreme sa-i rasara din incheieturile de copil, si-apoi cortina a cazut pentru ultima data. Am apludat-o frenetic, si nu stiam atunci ca nu va mai juca niciodata. A sperat pana in ultima clipa ca nu va purta si ea, ca si ei, povara trupurilor care se murdareau vanzand vise desarte.
Dar astazi femeia-fetita a gresit pentru prima oara. S-a trezit tarziu, in spatele draperiilor grele precum un giulgiu, si abia a putut sa se ridice din pat dupa ce minute in sir a privit firisoarele de lumina ce strapungeau matasea visinie. I-a tremurat mana si dungile s-au intinat pe pielea imaculata, si desi s-a straduit disperata sa le refaca punct cu punct le-a ingrosat intr-un desen grotesc si stangaci. Atunci buzele, macar buzele sa-mi aminteasca de tabloul ce l-am hulit uneori de plictiseala maniei de a aseza totul intr-o desavarsita armonie! Insa femeia-fetita e obosita si absenta, si fardul se intinde asemenea unei rani sangerande si dureroase pe chipul palid. Se sterge usor cu palma, si culorile se intind cu repeziciune si se amesteca printre darele ce ii brazdeaza fara incetare obrazul. Femeia-fetita plange, si pare sa nu ii pese ca isi pateaza chipul, ca se murdareste pe maini, pe valurile de dantela alba. Astazi mirosul de mosc si vanilie i se pare infinit de greu, ca si cum ar impovara-o cu o menire ce nu ii mai apartine. Ar vrea sa miroasa a iarba, a flori de camp si a liliac. Sa miroasa a ploaie si a noapti de vara tarzie, a martipan si a serbet de cirese amare. Se ghemuieste in fotoliu si inchide ochii, ii fusese frig mai devreme si o dureau oasele si tot corpul. Si uite, acum ii e cald si o moleseala placuta o invaluie si pleoapele ii cad usor si abia mai palpita. In camera miroase a cafea fierbinte, caci pentru prima data in viata femeia-fetita isi dorise sa atinga lichidul aromat. De fapt voia sa il simta, fiindca femeia-fetita nu a baut niciodata cafea. I se parea amara si decadenta si-i amintea de mahalale infecte unde trupuri murdare isi traiau fericiri de o noapte in aburii ei, imbibati de bautura si tigari ieftine, in miciuni si promiscuitate. Nu a fost niciodata acolo, dar un crampei din lumea aia pentru care simte greata s-a strecurat in universul ei, fara sa o intrebe, fara sa ii lase timp sa se ascunda...trupul ei firav s-a imbolnavit sub atingerea brutala si viciata, pielea ei de copil s-a sfaramat sub palmele aspre si grele ce-i strangeau incheieturile, sub imbratisarile dureroase. Intaia atingere...spasmele o cuprind si-i zguduie visele, si sperantele, si trupul, si rani nevazute rasar prin dantela cusuta cu fire de viata...apoi se linisteste iar, deschide ochii pentru o clipa si zambeste trist, cum zambea si cand cortina cadea si ramanea singura cu frica ei de oameni si pete sangerii...dar acum nu-i mai e frica! Rauri rosii alearga navalnic peste rochia alba, transformand-o intr-un imens camp de trandafiri, si mii de muguri ii strapung incheieturile deschise. S-a gandit ca otrava i-a ajuns in sange, ca trebuie sa se curate, ca daca da drumul vietii prin venele calde va fi salvata nu in fata lor, nu in fata lui Dumnezeu...in fata ei. Ce-au facut cu tine, femeie-fetita? Ti-au mutilat candva trupul si sufletul cu povara mizeriei din care veneau, si astazi tu renunti sa mai lupti cu teama de a te fi compromis cu resemnare. Fericirea ta era platita cu arginti murdari. Stii, femeie-fetita....astazi am sa aplaud pentru prima data. Tu te-ai salvat atunci cand ai refuzat sa mai privesti iadul altora. De ce nu ma auzi? Te admir, stiu ca asta voiai, stiu ca ai luptat sa imi arati ca meriti aplauzele...uite, esti imbracata in rosu si iti sta atat de bine, esti frumoasa asa cum ai atipit in fotoliu...raspunde-mi, femeie-fetita, nu-i asa ca acum esti fericita?!
Dar femeia-fetita nu mi-a mai raspuns niciodata. Si raurile de purpura au continuat o vreme sa-i rasara din incheieturile de copil, si-apoi cortina a cazut pentru ultima data. Am apludat-o frenetic, si nu stiam atunci ca nu va mai juca niciodata. A sperat pana in ultima clipa ca nu va purta si ea, ca si ei, povara trupurilor care se murdareau vanzand vise desarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu