marți, 22 iulie 2014

"Femeia, cea mai dezgolita dintre carnurile vii"

Femei cu chip de icoana si trup plamadit din frumos si pacat, cu pasi adorati de soapte dulci si voluptoase, cu vapaie in privire si suflet. 


Femei iubite sub perdeaua de stele si vis, sarutate de valuri spumoase si dantelate, carora fiecare rasarit le inchina sclipiri neasemuite. 


Femei cu dorinte raspandite in mii de culori ce nu pot arde pana la implinire, cu zambete stinse de tristeti fara margini si degete prea obosite sa mai smulga franturi de fericire. 


Femei cu flori negre crescute nedrept sub piele, cu ochi aprinsi de vesnicia fiecarei clipe si viata palpitand in vene pana la nemurire. 


Femei iubite prea putin ori poate prea tarziu, ce nu stiu sa traiasca decat risipind bucati din sine in fiecare vers izbucnit din combustia simtirilor si inchinandu-si sperantele in fata ochilor inchisi si goi. 


Femei cu inimi dezgolite pana la miezul plapand, hranite cu iluzii desarte ori iubiri apasatoare si infirme. 


Femei iubite prea mult si prea des, condamnate de viata si cuvinte otravite sa-si traiasca bucuria si mahnirea in minciuna si intuneric. 

Femei ce si-au jertfit sentimente si visuri pe altarul prejudecatilor absurde dar nu au ingenuncheat niciodata si nu si-au slutit demnitatea pentru a fi iertate de epoci crude. 

Femei nascute din otel si foc, caci se indoaie si se zgarie de mii de ori fara sa se sparga, fara sa se piarda. 

Femei de lumina si intuneric, gata sa straluceasca pana la orbire ori sa imbete si sa framante trairile pana la uitarea de sine. Atat de diferite si totusi congruente, nascute din acelasi lut amestecat cu pulbere de stele, daruite cu vesnicie cand cuvintele si bratele omului iubit le-au adorat fiecare nervura, fiecare culoare si textura. 


Femeia frumoasa incepe din strafund de suflet si trece dincolo de piele, se infiltreaza in sange si ganduri, invaluie si inalta cu bucati de cer. Si totusi, nu va inceta niciodata sa-si doreasca sa imbrace in fiecare zi alta forma, sa indulceasca, sa contureze si sa sculpteze infinite unghiuri si nuante. 


Cum sa-si iubeasca sinele cel fara margini daca nu invata intai a-si pretui chipul? Sa-si desfete genele cu texturi bogate si grele si sa-si sarute pleoapele cu pulberi matasoase, aprinzand si adancind privirea spre a putea cuprinde bucuria fiecarui azi. Sa-si mangaie pielea cu voaluri catifelate si inmiresmate ce-i desfata fiecare simt punandu-i raze de soare si toamna parguita pe pometii de alabastru. Sa-si venereze buzele cu foc si purpura, poleindu-le cu straturi cremoase si stralucitoare si dandu-le sa soarba un strop din splendoarea si poezia ingerilor. Machiajul nu decoreaza sufletul ci ii exprima fiecare latura, ii elibereaza nuantele si liniile, caci in inima unei femei bat atat de multe inimi nestiute...   

Definitia elegantei.


Femeia nascuta din gratie si frumos nu are chip de zeita si forme de pictura insa poarta in suflet taine dulci ce-i revarsa in piele soare si sperante. Nu stie sa urzeasca panze elaborate menite sa farmece si sa subjuge pana la anularea celuilalt ci stie sa impleteasca fasii de fericire si cuvinte curate printre degetele intrepatrunse de fiorii fiecarui bun venit. N-a invatat nicicand sa picure iluzii desarte in suflete ce i se deschid dar a invatat cum sa reverse in ele chihlimbar topit si viata, ce curata si tamaduiesc simtirile bolnave. 

Ea se strecoara in ganduri cu pasi delicati dar hotarati si e frumoasa cand genele ii mangaie obrajii aprinsi de ardoarea clipei. Are gesturi suple si soapte bogate si profunde, radiaza de implinire si nu din cutii cu pulberi sidefate. Nu poarta amestecuri calculate de nuante si materiale incitante ci isi lasa visele si simtirile sa-i puna pe trup vesminte care o dezvaluie, curgandu-i prin fiecare celula si dansand cu fiecare miscare a ei. 

E poezie si savoare cand o femeie eleganta in suflet, in gesturi si limbaj stie sa isi desfete si trupul cu texturi decadente si taieturi somptuoase, strecurandu-si sentimentele printre fibre si culori. Volane efervescente si cremoase, broderii bogate, matase delicioasa ori poate o mare inspumata de dantela - toate acestea ii saruta piele si palme, aducand omagiu zeitei voluptuoase sau nimfei androgine. Ii curg peste anatomie asa cum soaptele iubitului ii curg molatec prin vene in dimineti fara nume.

Femeia eleganta este femeia ce schimba destine, prejudecati, reguli, fara a fi stridenta si frivola. Postura corpului, delicatetea miscarilor, vocabularul elevat si conversatia rafinata o individualizeaza si amplifica. O recunosti dupa mersul gratios, dupa bogatia cuvintelor. Te cucereste prin simplitate sofisticata, prin bagajul intelectual si cultural ce ii permite sa poarte natural, fara a epata, haine de provenienta rezonanta.   


Barbatul femeii elegante nu a prins forma si fond din linii si curbe, din etichete si reguli. Ii place cafeaua simpla cu un strop de coniac, asa cum ii plac toate lucrurile din viata lui : fara povesti de spus pentru cei din jur, condimentate doar pentru cel care stie cum sa savureze aroma bogata din ceasca. 

Are maini puternice cu degete lungi si frumoase, maini ce nu se tem sa puna trepte si sa deschida aripi  acolo unde ea nu mai stie ori nu mai poate sa mearga. Ochii si vorbele lui nu stiu sa murdareasca ci sa pretuiasca si sa ridice, iar ea e frumoasa pentru ca el ii invadeaza gandurile inainte sa ii atinga irisul.

Il priveste zambind cum isi incheie butonii camasii croite impecabil in diminetile cu mireasma de ciresi infloriti si croissante aurii si moi si se gandeste ca inainte sa iubeasca forma frumoasa de sub hainele asezate fara cusur iubeste cum ii sta parul ravasit de vant, cum ii tresare palma atunci cand ea se desprinde pentru o clipa. Si iubeste aroma lui ce ii aprinde simturile si ii glaseaza pielea cu un amestec luxuriant din muscate scaldate in vapaia apusului, lavanda voluptuoasa, menta si bucati picante de ghimbir copt. Parfumul bogat ii patrunde in pori, in sange si visuri, elegant si adanc precum barbatul pe care il imbraca. 

Barbatul ce i se dezvaluie in fiecare zi altfel, caci are atatea straturi si atatea trairi de daruit. Barbatul ce o pune in valoare fara sa o transforme si fara sa o supuna, o condimenteaza si ii mentine savoarea. Dincolo de vesminte, dincolo de varsta, aspect si statut social, eleganta si magnetismul lui vin din siguranta de sine si din rafinamentul moral si intelectual ce ii permit versatilitate si charisma chiar si atunci cand trasaturile luate separat nu par incitante. Elegant inseamna in primul rand galant si abia apoi un invelis impresionant prin clasa si armonie. 

El, barbatul galant, scrie pe fiecare femeie intalnita nu cu stilouri cu nume notorii ci cu fraze curate si expresive caci nu ii este teama sa isi dezbrace sentimentele si gandurile. A inteles de mult ca pe cea care conteaza cu adevarat a cucerit-o cand au alergat razand prin ploaia de vara, nu cand i-a pus pe deget o bijuterie frumoasa. L-a ales pentru ca umerii lui sunt marginea lumii si stiu sa o apere de tristete, o atrage ca nimeni altul fiindca in bratele sale e acasa. 

Te pierzi si te regasesti in pasii lui hotarati, in palmele cu strangere ferma si electrizanta ce te poarta spre cer si infinit, in desuetul buchet de liliac si gestul de a-ti pune pe umeri haina lui mult prea mare, cu o aroma de neuitat. Insa el n-a existat nicicand ca trup, iar ea nu-i decat o soapta purtata de vantul domol peste pamanturi aride. 

luni, 21 iulie 2014

Scufita Rosie si Hera cea rea :D

A fost odata ca niciodata o zi de iulie. Razele mladioase de cupru topit sarutau mantia inspumata din frunze si flori iar vantul impletea sunete melodioase in coroanele stejarilor maiestuosi. Arsita amiezii poleia gradina cu o dulce toropeala ce-i amortea gandurile si miscarile iar ea visa la plaje cu nisip argintiu si frappe-uri aduse pe tipsii de argint, a caror spuma sa rezulte din omogenizarea ingredientelor doar in sensul acelor de ceasornic. Tanjea dupa cateva chipuri mici, strambe si rele, care sa se speteasca facandu-i vant cu frunze de palmier in ritmul consonant produs de dansul valurilor pe stanci. Isi privea apatic lacul de unghii ce isi pierduse stralucirea in urma dificilei operatiuni de spalat un pahar si se consola cu gandul ca oricum nuanta lui nu se mai potrivea cu bronzul auriu cu care o inzestrase generos sfanta sticla de autobronzant. Simtea o profunda nefericire gandindu-se la nemurirea sufletului caci pe lumea cealalalta cu siguranta nu exista haine si farduri, nici reduceri, si ce plictisitoare trebuie sa mai fie viata acolo cand nu ai cu ce iti hrani latura superfi...aaa spirituala. 


Si atunci apare ea, Hera, bestia tigrata cu nume de zeita si temperament mai capricios ca al Scufitei. Cum Scufita nu poate rezista provocarilor pentru ca in ciuda celor 31 ani n-a prea invatat care-i treaba cu maturitatea, ia decizia sa imblanzeasca patrupedul in speta si spera ca o vor tine personalitatea si vocea sa-i ceara mostre de obedienta. La un semn deschisa-i calea si cele doua pornesc la drum...Scufita isi potriveste suvita 43 perfect paralel cu 44, suficient de atent incat razele soarelui sa cada perpendicular pe ele si sa le dea reflexe castanii, isi verifica rujul si straturile de rimel si apoi ii cere hotarata pitbull-ului din poveste sa mearga la pas. Pas alergator la superlativ, a decis Hera, caci inainte sa dea macar o data din gene factorul uman se trezeste uimit intr-un maraton demn sa topeasca toate caloriile ingurgitate intr-o saptamana. Scufita se gandeste fericita la cat o vor invidia prietenele cand se intoarce cu 200 grame mai slaba, jura pe fatetele de portelan si albirea zoom ca va rezista pana la sfarsit orice ar fi, infige bine in pamant talpile sneakersilor (in aceasta poveste nu au fost maltratate animale dar au fost greu incercate incaltarile) si se lasa condusa (TARATA) mai departe. Trage cu toata puterea de lesa in aclamatiile spectatorilor (nu stiu cum isi permit unii sa afirme ca in fapt erau hohote de ras, sunt ferm convinsa ca era vorba de elogii si incurajari) si reuseste sa clinteasca bestia 3 cm mai la stanga. Imbatata de succesul nesperat slabeste stransoarea si Hera hotaraste, a doua oara, sa-i strice planurile si onduleurile varfurilor. Nu-i nimic, mai slabim 100 grame - isi spune Scufita - si astfel se auto-convinge sa nu abandoneze transeele (alea facute de sneakersii ei atunci cand cainele isi demonstra cheful de a fi plimbat de cineva care miroase a Lolita Lempicka vara in loc sa aleaga arome mai delicate).
Scufita ii cere plina de autoritate Herei sa se aseze (deja savureaza reusita) numai ca bestia tigrata a simtit-o instant ca e la fel de nesigura ca atunci cand are de ales intre o rochie rosu tangerine si una rosu coral si prefera s-o priveasca piezis si sfidator. La urma urmei, de ce sa asculte de cineva care nu-i in stare sa-si traseze corect codita eyeliner-ului si nu va invata vreodata sa faca parcare laterala? La capatul unor minute lungi si chinuitoare, Scufita se da batuta si spera ca Hera e atat de obosita incat atunci cand ii va da comanda culcat ii va face pe plac pentru propriul interes...numai ca pitbull-ul mai-mult-decat-energic si mai-mult-decat-incapatanat ii zambeste ironic si se hotaraste ca prefera sa stea in picioare, sa vada si ea, Scufita, ca viata nu-i intotdeauna la fel de roz ca Bentley-ul cu bolovani Swarovski al lui Paris Hilton. Secatuita de vlaga si vointa admite ca nu este pregatita moral sa domine patrupedul si jura crunta razbunare cand o mai imbatrani cainele si poate i s-o face mila de orgoliul conductorilor de ocazie, orgoliu ale carui ciobulete le strange acum Scufita in bocceluta ei rosie din chiffon incercand sa nu jeleasca fiindca mascara nu era waterproof. 


Spectatorii aclama din nou, sunt un pic tristi pentru esecul Scufitei si cu siguranta au tinut un moment de reculegere in memoria stratului de rimel pentru volum si curbare cazut la datorie in aceasta lupta contra cronometru. Hera rade cu toti coltii si adulmeca fericita mandria zdrobita a celeilate, are insa un dram de milostenie si promite ca data viitoare s-o tarasca doar in panta si drept si sa se si aseze daca o roaga cu suficiente formule laudative, incantatii, ofrande si eventual dansul ploii. THE END. :D   

Anamneza sufletului



Valurile sarate si reci imi patrund in trupul zdrentuit de cuvinte si priviri ce-si poarta sabiile sub aripi albe si delicate, se scurg peste ranile crestate de atatea iluzii smulse pana la substanta si le sutureaza nervurile bolnave si triste cu firele matasoase ale uitarii. Intinate de umilinta si colbul dureros al neputintei, simtiri letargice si ganduri condamnate la a nu fi vreodata rostite sunt infiltrate cu arsita vesniciei si freamata sa-si hraneasca sinele plapand cu euforie si vapaie, sa rupa fasii de viata si sa-si aprinda pleoapele istovite.

Imi cufund degetele in spuma lor moale si eterica si le las sa-mi anestezieze bratele biciuite de pereti nemilosi, sa-mi curate si sa-mi inchida incheieturile pictate cu pensule otravite ce-ti picura in sange si ganduri dorinta de a te suprapune si a te pierde in visuri straine pana cand nu mai ramai decat o matca stinghera si pustie. Dansul voluptuos al nisipului sarutat de rasarit imi sculpteaza pe piele povesti si soapte ce ridica si dezvelesc granite si zari nestiute, imi scurg in privire setea de a nu ma opri acolo unde treptele s-au prabusit sub povara fricii de oameni si lumina. 


Sorb marea si cerul din causul palmei si buzele arse de amagiri fara nume incep sa palpite si sa simta din nou gustul infinitului nascut din exaltarea fiecarei clipe in care ai umanizat bucatile de negura ce ti-au fost daruite. Fericirea nu cunoaste implinire in existente sterile ce nu stiu sa se deschida ochilor aurii ce privesc de dincolo de tegument si fibre, dincolo de pulberile colorate sub care isi ascunde chipul, ochi prea tristi si prea schingiuiti de atatea vorbe si gesturi infirme. Azi invata din nou sa nu-si mai plece sclipirile atunci cand viata doare pana in strafundul sufletului, sa nu se mai ghemuiasca de cate ori gandurile ii sunt zdrobite de caldaramul ud al celor ce murdaresc si ucid libertatea fara sa-i stie forma si straturile. Azi invata sa simta culorile, sa si le toarne in celule pana cand curcubeul ii izbucneste prin piele si simtiri.  
           

vineri, 11 iulie 2014

Visul unei nopti de vara



Mi-ai pus in pumn pulbere de stele, mii de sclipiri satinate si pretioase  si mi-ai spus sa ma ridic pe varfuri ca sa-mi ating visurile de cer. Le-am dat sa guste din vesnicia clipei in care mi-ai soptit numele, silabe dulci si aromate ni s-au scurs in celule ca o lava voluptuoasa si au legat cu fire trainice degetele intrepatrunse. Am zambit cuvintelor nespuse si tu ai chemat vantul sa ne poarte soaptele pe culmi neatinse, apoi ai scurs apa de mare si raze de soare peste talpile imbratisate de nisipul matasos. Mi-ai sarutat umerii pana la euforia sufletului si am stiut ca voi trai chiar si atunci cand nu voi mai fi trup. Ce e dincolo de fericire? Dincolo de cer, de oameni, de sperante si ganduri? Dincolo de mine esti tu, cu simtirile tale ce pot darui infinit, cu mainile aspre de cate trepte mi-au construit sub pasii pierduti, cu genele inmuiate in picaturi de ploaie si lumina. Dincolo de tine sunt eu, eu si marginea lumii, cu  palme deschise si calde care sa-ti inchida tristetile si sa-ti mangaie parul ravasit, cu dimineti fara nume in care sa privim rasaritul pana cand ne patrunde cu nemurirea lui.            

marți, 8 iulie 2014

If you could see me here this way, Looking backwards from today, Would you do it all again...?



Unghiile ei scaldate in iridescente de matase purpurie se plimbau infiorate pe crenelurile sfasiate de timp si atatea furtuni aprige, cautand bucati din copilaria uitata undeva in lazile podului incruntat si strain. Nu-i pasa ca isi intineaza poala inspumata a rochiei cu cenusa unui "a fost" ars pana in maduva din care ar fi putut renaste, si nici ca isi zdreleste degetele plapande excavand crampeie din dusumeaua putreda si zgrunturoasa. Ghemuita in scranciobul inca revarsat intre grinzile impovarate, stinge opaitul cu fascicule bolnave caci ii cresc in priviri vapaile patimase ale unei nostalgii ce topeste vene si suflet deopotriva. Ar vrea sa uite de tot ce-i dedesubtul si deasupra clipelor, sa nu mai auda muzica jalnica si rasetele sirete si corosive din salonul impodobit de candelabrele de flori si cristal, sa ignore loviturile smintite si decadente ale condurilor ce descriu dare cadentate. Sa nu mai simta scintilatiile mincinoase ale podoabelor infasurate pe incheieturi fara substanta si puls, caci niciodata nu a putut privi fara spaima si sila contururile stravezii in care salasluieste doar sinidisis si desertaciune. In lipsa celulelor constiintei ce ar putea sa doara si sa stranga, nu sunt decat soldati poleiti ai samburelui de negura, ce-si desfata golul cu implantarea golului. E suficient un gram de nimicnicie pentru a cutremura un univers, prea adanc si prea dens ca sa poata fi dispersat abrupt, dar suficient de sensibil si slabit incat sa permita o firida ce-l va desira lent si negresit. Cu cat structura e mai complexa, cu atat e mai vulnerabila caci sunt prea multe organe si nervuri a caror functionalitate poate fi perturbata imperceptibil si orice diagnoza vine prea tarziu ca sa mai poata salva de atrofiere si chiar lichefiere pana la anulare.
Insa mai presus de framantarea de sub talpi e tumultul de deasupra clipei. Gandul ca nu esti decat o papusa silita sa se miste si sa vorbeasca prin fire nevazute manuite de degete neostenite si fara chip, ca desi nu poti evada propriilor simtaminte nici nu le poti revarsa fara consimtamant. Revarsarea ar insemna pesemne eliberare, si orice frantura de indepenedenta ar duce la dorinta nestavilita de a reteza firele si a-ti alege singur pasi si cuvinte. Firesc, spui? Nesocotinta fara absolvire, caci nu te-ai nascut sa fii liber ci doar pasibil de libertate. Sa nu crezi vreo clipa ca te vei salva adorand frumosul... "dragostea de frumusete este inseparabila de sentimentul mortii". Esti pierdut pe veci daca te scufunzi in armonia formelor, dupa cum si formele sunt pierdute prin ignoranta si lacomia ta de a-ti umple privirea si mai apoi sufletul, negandu-le substanta. Totodata, esti prins in cercul nesfarsit al ofrandelor caci indiferent de natura fondului si de putridul sau nativ ori dobandit, esti condamnat sa ii adori chipul ramas neatins. Vei fi doar un biet venetic neimpacat, sfartecat in agonia de a iubi un trup caruia ii urasti de moarte vintrele, si orice incercare de a-ti potoli setea infruptandu-te din armonia lui il va infiltra cu ura ta chinuitoare si te va otravi cu furia de a jindui ce dispretuiesti. Sinucigas si calau in acelasi timp, osanda cumplita si nemarginita, fara drept si putinta de a se stinge nici dincolo de fiinta.
Obrazul aspru se lipeste de pielea ei marmorata, ingemanandu-si dureros texturile potrivnice, si palmele mari si grele incerca sa intrepatrunda degetele fine intr-o inclestare de totdeauna. Si-ar dori sa franga trupul inert si dantelat si chipul inexpresiv, sa il framante in pumnii oteliti pana incepe sa se zvarcoleasca de durerea specifica vietii. Stie insa ca nu o mai doare decat matca de carne si oase, ca sufletul e mort si ca lui nu i se va mai deschide niciodata oricat l-ar zgaltai. Se desprinde mladios din menghina imbratisarii innebunite de agonia simtirii, si-i mangaie suvitele negre pe care candva, inainte sa-i inflitreze nevoia uitarii pe care ea nu o cunoaste si nu o va deprinde, le-a iubit. Tolanita in pervazul de piatra isi umple privirea cu pulbere de stele si cascade de frunze ruginii, si el o priveste infrigurat de gandul ca desi i-ar fi suficient sa intinda bratul pentru a-i atinge volanele voluptuoase, ii despart mii de ani si toata tristetea lumii. Nici macar nu observa ca dansul gingas al condurilor pe lespedea rece si aspra miroase a deznadejde si segregare. Cateva secunde doar, senzatia decadenta a rarefierii si planarii....durerea e scurta si sedativa, si rauri de purpura splendide izvorasc in valurile de dantela alba si-i brazdeaza surasul sculptat in vesnicia nefiintei.
"Taci, nu vorbi, nu vreau sa mai aud nici urletul din mine stins pe asfaltul ud".......


joi, 3 iulie 2014

Ce ti-au facut, copile?...



Te intreb acum pentru ce zaci secatuita in camera asta mai grea decat cea mai intunecata noapte, pentru ce iti schingiuiesti ochii apasandu-i cu obloanele prabusite asemenea unei lespezi de vesnicie, pentru ce tragi cu nesat aerul bolnav si putred lasat in urma de manusile sangerii si insetate de chinuri? N-a mai ramas nimic din bratele ce se inclestau cu disperare in colturile de viata aruncate cu ura prin crapatura din colosul de piatra in care ti-a infasurat existenta si trupul, si buzele altadata flamande de zambete iti sunt acum arsita mocnita in tremur si vaiete desarte...altadata ai fi sarit ca o fiara haituita si ti-ai fi infipt unghiile in bucatile de stanca, ai fi izbit zabrelele otelite pana cand trupul ti-ar fi fost tot un suvoi de purpura navalnica si calda si n-ai mai fi simtit povara lanturilor ce-ti scrijeleau incheieturile subrezite in intunericul si umezeala ce ti le-a daruit drept plata pentru nesabuinta evadarilor. Daca nu ti-as vedea cosul pieptului tresaltand firav as crede ca pentru tine lupta s-a sfarsit, ca nu mai esti decat un chip zugravit cu maiestrie in pamant ars spre a-i bucura ochii calaului ce si-a dorit sa te zdrobeasca pana la agonie sfasietoare dar nu a putut trai fara tine si te-a zidit din aripi de fluturi si pulbere de vise pentru a te ucide iar si iar...te-am implorat de atatea ori sa nu te mai ridici in vortexul de furii oarbe si pumni ce s-au nascut sa supuna si sa aiba, nu ar fi lovit niciodata trupul alb si curat ingenunchiat pe dusumeaua umeda si rece, ar fi sarutat infinit degetele fine si infrigurate ce s-ar fi ridicat spre el in cea din urma imbratisare...pentru ce a trebuit sa infrunti ochii pustiiti de foame si sete, sa ii sfidezi cu vapai dogoritoare si sa-i izbesti cu vorbe carora nu le pot tine scut decat ingropandu-le de vii in morminte fara Dumnezeu? Loveste si plange, si palmele ii sunt rana pe rana din trupul tau, si tu nu mai spui nimic, nu mai ai putere, nu mai ai vorbe, corpul nu te mai asculta si se incapataneaza sa zvacneasca dureros sub chingile de otel ce il supun si apoi il poseda cu o iubire bolnava si mistuitoare. Degetele lui ti se infig cu lacomie in pielea vinetie si patata cu dorinta de a o incatusa si dincolo de moarte, insa nu le mai simti, ai vrea sa se termine totul, sa ramai singura in intunericul prieten si sa te poti ghemui libera in coltul de umbra ce-ti dezmiarda florile rasarite sub vesmintele sfartecate. Nu intelegi ca e bolnav, ca te-ar duce bucuros in mormant decat sa te lase sa vezi lumina, ca ti-ar cresta in carne randuri si soapte prin care viata sa ti se scurga pe podeaua inchisorii lui, sa-si inmoaie pumnii insetati in seva calda si curata asa cum in el nu va curge niciodata, si oasele sa ti se descompuna in tarana in care si-a ingropat demintatea si ratiunea? Te-am privit de atatea ori izbucnind ca o zbatere de aripi, sublima si intangibila, trezind in el disperarea de a nu-ti putea opri zborul inalt ce ti-a fost harazit ...fiecare nervura din tine lupta sa traiasca si sa-si sadeasca izbanda cinstita pe culmi halucinante, si fiecare celula din el, murdara si contaminata cu neputinta si mediocritate, desira hulpav capcane ascutite in calea lor schingiundu-le mugurii. Si-acum nu mai esti decat un morman de tristete fara margini, un prizonier ce nu mai stie sa-si pretuiasca libertatea, o cutie de ura si teama ca maine va intra din nou pe usa pentru a-ti stavili indrazneala. Ce ti-au facut, copile?...