Do find me, happiness...

Do find me, happiness, when silver rain cleans my soul of frayed and solitary dreams that lost their wings those times they let themselves kissed by barren words and portraits. Cover their frail ribs with sun bands and in the endless night cure their tired eyes with blaze of sunrise. Collect the pieces scattered through instants and whispers sold to deceit and pour life in the cells frozen by so many winters. Pick them up from the bitter sweet wound of oblivion and throw them again in the infinite, make them promise they will revive harsher, higher, they will run through my veins until the dawn of my soul. Do find me, happiness, when stardust snows my barefeet, when rays of copper and fire elapse through my numb fingers and feed a sea and a rainbow to splash in my palms. Light my windows with unwhispered yearnings, let them drink from my thirst of skin and sky. Caress my eyes unable to hear the sparkles and smiles and let me live again out of feelings that melt bones and thoughts. Do find me, happiness, when I'm no longer able to call for you...

Flori-de-colt

Isi apasa palma moale peste mica floare-de-colt desenata pe matasea delicata a rochiei de vara si-i papaie petalele pufoase asemenea norilor albi de care s-a ascuns aici, printre copacii scrijeliti de ierni si soapte desirate. Talpile bolnave de vise jertfite pe carari ascutite isi scalda durerea in iarba rece si tamaduitoare, plangandu-si crestaturile sangerande ce si-au intors marginile spre trup si varsa sub piele deznadejdea si sila de viata. Isi pleaca obrazul pe pamantul sarat de sufletul obosit si stingher ce i s-a scurs pe chip si genele se zbat intr-un dans amarnic dorindu-si sa amorteasca, sa nu mai vada. Dar buzele uscate inca mai simt cuvintele otravite ce le-au biciuit si le-au intinat si trupul inca palpita in acordurile chitarei ce-si mangaie corzile undeva departe, nestiind ca aici minciuna cea cumplita osandeste la tristete si apoi la desertaciune. Isi plimba degetele infiorate peste tesatura fina si florile rasar aprige si splendide sub fiecare atingere, izbucnind printre fibre. Acum au culoarea asfintitului ce-i vibreaza in fiecare celula si spuma lor laptoasa devine purpura si vapaie, ademenind mugurii plapanzi si mistuindu-le aripile. Se taraste pe stancile sidefate spre chitara ce-si tanguie chemarea tot mai departe, prea departe. Ar vrea sa danseze o ultima oara, sa simta inima batandu-i navalnic cu fiecare miscare si talpile frematand de ritmul violent si dulce. Dar trupul nu o mai asculta, caci poarta cu sine radacini mai grele decat timpul.   

Ar vrea sa danseze pana cand talpile i-ar sangera de viata si infinit...

Trupul ferecat in soapte matasoase si adanci isi tese peste piele crevasele dulci ale uitarii si iluziile prinse in dansul lor molatec se scurg in strafundul sufletului sedimentat cu apatie. Isi plimba degetele scrijelite peste oglinda pictata cu un chip strain si stingher si vantul siret strecurat prin fereastra deschisa ii imbiba vesmintele cu dorul de mare. Marea ei, ce-si poarta tristetile spre strafunduri pana se curata si izbucneste in mii de valuri efervescente si moi, si-apoi le picura peste nisipul cald invelit in sclipirile purpurii ale asfintitului topit. Marea ei ce-i saruta tandru gleznele inlantuite cu povara tainelor mai grele decat noaptea, ii leaga ranile cu fasii de spuma alba si bogata si-i anesteziaza durerea visurilor ucise de spaima.     

Pleoapele atinse cu pulbere de stele se zbat usor sub palmele ce lupta sa le stearga genele umezite cu plansul copacilor jupuiti de frunze si scoarta si buzele sarate sorb pana la fund din pocalul ciobit al dezamagirilor hulpave. Licoarea ii arde cuvintele zadarnice ramase in gat, sortindu-le stingerii fara a cunoaste extazul rasaritului, si-i imbata celulele amortite cu talazul aprig al melancoliei. Isi atinge pometii poleiti cu prea multe ierni si pensulele moi dezmiarda tegumentul inert si-i sadesc dedesubt mugurii unui suras amar. Mai amar decat clipa cand a strans in pumn florile de liliac schingiuite de priviri bolnave si a incercat sa si le preseze pe trupul cald pentru a le salva. Mai amar decat otrava ce i-au turnat-o in vene minciunile invesmantate in silabe sublime. 

Suvitele castanii se revarsa peste genunchii zdreliti ascunsi sub adierea de matase rosie si se impletesc intr-un tango pasional si disperat cu sclipirile candelabrului grandios. Ar vrea sa danseze pana cand talpile i-ar sangera de viata si infinit, nascandu-si aripi spre a rupe bucati de cer. Ar vrea sa arda pana la electrizarea sufletului. Ar vrea sa simta.       

Femeia-fetita

Te vad surazand in fata oglinzii, printre feluritele cutiute cu pulberi colorate, incercand sa iti compui piesa de azi si sa-ti smulgi aplauzele pentru care imi pare uneori ca traiesti. Imi imaginez cu cata delicatete si precizie inmoi varful pensulelor in sclipiri de antracit si descrii arabescuri intunecate pe panza de nervuri fine ce-ti acopera pupilele infestate cu autosuficienta. Nici macar nu clipesti, ai invatat ca nu ai voie sa irosesti moliciunea miscarilor atunci cand nu e nimeni in jur sa iti admire valsul ritmat. Un melanj de mosc si vanilie pudrata desavarseste masca. Femeia-fetita se priveste in oglinda si isi lasa capul pe spatele fotoliului savurand triumful inca unei reprezentatii memorabile.
Dar astazi a gresit pentru prima oara. S-a trezit tarziu, in spatele draperiilor grele precum un giulgiu si abia a putut sa se ridice din pat dupa ce minute in sir a privit firisoarele de lumina ce strapungeau matasea visinie. I-a tremurat mana si dungile s-au intinat pe pielea imaculata si desi s-a straduit disperata sa le refaca punct cu punct, le-a ingrosat intr-un desen grotesc si stangaci. Atunci buzele, macar buzele sa aminteasca de tabloul ce l-am hulit uneori din plictiseala maniei de a aseza totul intr-o desavarsita armonie. Insa femeia-fetita e obosita si absenta si fardul se intinde asemenea unei rani sangerande si dureroase pe chipul palid. Se sterge usor cu palma si culorile se intind cu repeziciune si se amesteca printre darele ce ii brazdeaza fara incetare obrazul. Femeia-fetita plange si pare sa nu ii pese ca isi pateaza chipul, ca se murdareste pe maini, pe rochie. 
Astazi mirosul de mosc si vanilie i se pare infinit de greu, ca si cand i-ar terfeli simturile. Ar vrea sa simta iarba, florile de camp si liliacul. Sa miroasa a ploaie si a nopti de vara tarzie, a martipan si a serbet de cirese amare. Se ghemuieste in fotoliu si inchide ochii, ii fusese frig mai devreme si o dureau oasele si tot corpul. Si uite, acum ii e cald si o moleseala placuta o invaluie si pleoapele ii cad usor si abia mai palpita. In camera miroase a cafea fierbinte caci pentru prima data in viata femeia-fetita isi dorise sa atinga lichidul aromat. De fapt voia doar sa il simta, fiindca femeia-fetita nu a baut niciodata cafea. I se pare amara si decadenta si-i aminteste de mahalale infecte unde trupuri murdare isi traiau fericiri de o noapte in aburii ei, imbibati de bautura si tigari ieftine, in miciuni si promiscuitate. Nu a fost niciodata acolo, dar un crampei din lumea aceea pentru care simte greata s-a strecurat in universul ei, fara sa o intrebe, fara sa ii lase timp sa se ascunda...trupul ei firav s-a imbolnavit sub atingerea brutala si viciata, pielea ei de copil s-a sfaramat sub palmele aspre si grele ce-i strangeau incheieturile, sub imbratisarile dureroase. Intaia si singura atingere...spasmele amintirilor crude o cuprind si-i zguduie visurile si sperantele, si trupul, si rani nevazute rasar prin dantela cusuta cu fire de viata...apoi se linisteste iar, deschide ochii pentru o clipa si zambeste trist, cum zambea si cand cortina cadea si ramanea singura cu frica ei de oameni si pete sangerii...dar acum nu-i mai e frica. 
Rauri rosii alearga navalnic peste rochia alba, transformand-o intr-un imens camp de trandafiri si mii de muguri ii strapung incheieturile deschise. S-a gandit ca otrava i-a ajuns in sange, ca trebuie sa se curate, ca daca da drumul vietii prin venele calde va fi salvata nu in fata lor, nu in fata lui Dumnezeu...in fata ei. Ce-a facut cu tine, femeie-fetita? Ti-a mutilat candva trupul si sufletul cu povara mizeriei din care venea si astazi tu te stergi pana la anulare. Stii, femeie-fetita....am sa aplaud pentru prima data. Tu te-ai salvat atunci cand ai refuzat sa mai privesti iadul altora. De ce nu ma auzi? Te admir, stiu ca asta voiai, stiu ca ai luptat sa imi arati ca meriti aplauzele...uite, esti imbracata in rosu si iti sta atat de bine, esti frumoasa asa cum ai atipit in fotoliu...raspunde-mi, esti fericita?
Dar femeia-fetita nu mi-a mai raspuns. Si raurile de purpura au continuat o vreme sa-i rasara din incheieturile de copil si-apoi cortina a cazut mahnita si grea. Am apludat-o frenetic si nu stiam atunci ca nu va mai juca niciodata. 

Gaseste-ma, fericire...

Gaseste-ma, fericire, cand ploaia argintie imi curata sufletul de vise zdrentuite si stinghere ce si-au pierdut aripile fiindca s-au lasat sarutate de cuvinte si chipuri sterile. Cuprinde-le nervurile plapande cu fasii de soare si cer si in noaptea fara sfarsit varsa-le vapaie in privirile prea obosite sa mai caute rasaritul. Aduna-le bucatile risipite printre clipe si soapte vandute amagirii si picura-le viata in celulele inghetate de durerea atator ierni. Ridica-le din rana dulce a uitarii si arunca-le iarasi spre infinit, smulge-le promisiunea ca se vor naste mai aprige, mai inalte, ca imi vor curge navalnic in vene pana la amurgul sufletului . Gaseste-ma cand pulbere de stele imi ninge talpile goale, cand raze de cupru si foc imi curg printre degetele amortite pana cand viata palpita din nou si-mi cresc in palme curcubee si-o mare a mea. Aprinde-mi ferestre in nopti cu dorinte nestiute si nerostite, da-le sa soarba din setea de trup si cer. Saruta-mi ochii ce nu mai aud sclipiri si zambete si daruieste-mi iar simtiri ce imi topesc oase si ganduri. 
Gaseste-ma, fericire, atunci cand nu mai stiu sa te strig....

Septembrie rosu

Invesmantat in fibre matasoase trupul isi curge contururile moi pe sofaua decadenta, desirandu-si marginile pana la invelisul plapand al sufletului obosit. Impinge usor cu varful pantofului covorul a carui cuta intina desavarsirea decorului si degetele ei subtiri ating paharul cu licoarea aurie si bogata. I-ar placea sa ramana aici peste noapte, sa-si auda gandurile ratacite izbindu-i pieptul in timp ce afara vantul saruta castanii salbatici pana in strafundul frunzelor parguite. 

Sunt aproape cinci zile de cand le-a spus sa plece, sa fuga departe de locul acesta ravasit unde in curand nu va mai fi nimic. Nu mai are nevoie de ei, vor mai trece ore ori poate clipe pana cand totul se va sfarsi si apoi ea va fi libera, libera sa alerge ca un zambet prin podul cu amintiri dragi ale copilariei, pe dusumelele de scanduri proaspat lacuite unde se juca desculta pana seara tarziu cand reuseau sa o gaseasca istovita si inghetata dormind pe maldarul de papusi ponosite. Uneori o trageau de codite tarand-o pe scari, smucind-o cu mainile lor butucanoase mirosind a mancare, stiind ca pana la intoarcerea stapanilor fetita va uita sa se planga. La urma urmei, o adevarata domnisoara nu are ce cauta in ungherele acelea pline de praf, printre papusile vechi si murdare aruncate acolo tocmai pentru a i le scoate din manutele umede de roua si patate cu sirop de cirese amare. In schimb trebuia sa cante ore in sir la pian si muzica lui o durea in fiecare strat al simtirii caci semana uneori cu zbaterea inimii pasarilor ranite de moarte. Mai tarziu isi acoperea urechile cu palmele oricand cineva gasea distractiv sa-i atinga clapele bolnave. Ii era rau, rau fizic, o greata ce-i strapungea traheea si-i ghemuia corpul pana nu mai ramanea decat un bulgare de spaima. 
Azi ii era dor. O bucurie vinovata o invadeaza cand isi zareste ingramadite intr-o lada vechile prietene, prafuite si triste. De acum le va lua cu ea, in camera frumoasa si calda, sa-i tina de urat in noptile lungi cand somnul nu se mai lipeste. Se tolaneste din nou pe sofa privind insa mereu spre coltul unde le aranjase dupa ce le curatase cu grija si decorul acesta ii este de mii de ori mai drag decat aranjamentul somptuos dinainte. Stinge lumanarile dupa ce atata timp i-a fost frica de intuneric, focul ce arde si chipurile prietenoase ii sunt suficiente. Ii pare rau ca s-a imbracat in negru, negrul e trist si ea are mii de surasuri nedaruite stranse in piept. Linistea ce o inspaimantase ii pare placuta si zgomotele care se aud cand si cand undeva tot mai aproape nu reusesc sa o mai trezeasca. O urase tocmai pentru ca le auzea atat de clar, ca pe niste clopote funebre care ii aminteau ca nu mai e mult. Le aude si acum, aude pana si pasii grei si grabiti ce zdrobesc covorul ruginiu de afara si stie ca in curand vor ajunge langa castanii salbatici si de acolo la portile inutil zavorate. Soarbe pana la capat din paharul pe jumatate plin si inchide ochii, zambind cand si cand, cu gandul la bucati de pamant si oameni dragi. Alesese sa fie singura fiindca nu suporta povara martirizarii lor, apoi ii paruse rau ca ii lasase sa plece. Dar acum totul va fi bine, e din nou copil si copiii sunt intotdeauna fericiti in lumea lor de vata de zahar, acuarele si zmeie de hartie creponata.
Un zgomot ascutit si tanguitor sparge linistea, au ajuns la porti asadar...Isi imagineaza cum calca apasat pe alee cu priviri negre si reci, inlaturand inca un mic obstacol din drumul lor inrosit. Au intrat si rascolesc fiecare incapere, ii aude izbind in usile masive si spargand vasele de flori ce-i bucurasera privirea atata vreme. Usa se deschide si inima ii bate cu putere, nu, nu de frica, ci de bucuria desirarii langa tot ce iubea candva. Ar vrea sa nu vada insa vocea guturala o striga sa-i priveasca chipul si cumva ceva mai presus de ea o face sa deschida ochii si sa se ridice in capul oaselor. Zambeste din nou, pana in miez de amintiri. Teava ridicata de degetele fine declanseaza scurt si o amorteala dulce cuprinde trupul si sufletul. Se intinde usor pe sofa, ca un dans tacut de aripi obosite, si isi pleaca pleoapele grele. O floare subtire de purpura si vapaie ii rasare pe tampla dreapta si visuri nenascute sunt libere sa se evapore spre zari nestiute, acolo unde ea va invata poate sa se vindece de oameni mari.

Condamnarea

Ucigasi de vise, calcand cu zambetele lor de creta peste clipe ce-mi par crestate in pulbere de stele. Ucigasi de suflete si trupuri sidefii, ce nu mai sunt azi decat lut murdar zacand pe un raft al disperarii celor ce stiu ca petele se insereaza in materie cu aceeasi usurinta cu care cei dintai le-au infiltrat in venele translucide spre a le necroza cu nefericire. Un soldat si un copil poarta aceeasi cruce a amagirii ca vor putea schimba lumea. Poate desenand pe ochiuri de geam aburite chipuri care sa trezeasca mila celui ce va veni sa le zdrobeasca, poate baricadand cu ochii lor tristi cazemate ce adapostesc copilaria pierduta candva in brate cunoscute si totusi neinchipuit de straine. Sau poate descarcand haotic cartusele durerii in multimea de statui de carne ce pare a le stavili drumul maririi infame, in fapt doar un manunchi de forme inerte si inspaimantate ca vor plati tribut nedatorat pamantului avid de clipe netraite inca. Si unul si altul cauta neincetat sa trezeasca in celalalt constientizarea iminentei capitularii. Si niciunul nu va mai fi la fel dupa ce va simti soaptele mortii invaluindu-l in panze aspre si negre spre a nu-si privi agonia dezamagirii de a fi luptat intr-un razboi nedrept si lipsit de ţel. Insa numai soldatul va purta povara celor savarsite de autonomia propriului spirit caci, pentru a ajunge intr-un nicaieri universal, a tras in zambete ce nu-si doreau decat sa-si traiasca inocenta la adapost de negustorii de viata. Si totusi, aceasta condamnare la vesnicia remuscarilor nu mai poate aduce inapoi copilul ce a murit cu palmele intinse visand la libertate, neintelegand de ce calaul nu a vazut ca nu s-a aparat niciodata de lovituri si ca nu voia decat sa fie lasat sa plece de acolo unde nu era fericit...