sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Piticule...cum ai putut sa fii atat de mic?


 
Pentru mult timp am crezut ca urasti din tot sufletul rolul tau de bufon-sef la curtea Regelui Soare, ca toate tumbele si giumbuslucurile pe care le faci spre amuzamentul sau hulitul sambelanilor cu carambi de aur si mansete inspumate ti se intiparesc in suflet asemenea unor pumnale pe care ti le scoti din trup cu lacrimi in noptile reci din camaruta intunecoasa si pustie. Ca iti privesti pumnii zdreliti de coltii din piatra rece si genunchii innegriti de carbunii incinsi prin care ai calcat descult de atatea si atatea ori fiindca regelui tau ii placeau muzica oaselor care se sparg si mirosul de carne incinsa. N-ai inteles niciodata ca inaintea ta au fost atatia si atatia altii, ca el si gloata insetata de sange si-au desfatat ochii cu bietele muste pe care le ucideau, si-apoi plictisiti dupa o ultima vanatoare isi stergeau pintenii plini de noroi de bietele jumatati de om cu jumatati de suflet si-apoi ii lasau prada cainilor infometati. N-ai inteles, piticule, ca tarandu-te nu iti vor da nici o sansa sa le stai alaturi si sa rupi o bucatica din carnea frageda inecata in vinuri vechi si pretioase si ca te vor lovi cu piciorul azvarlindu-te spre coltul plin de oase sa te sfasii cu ogarii pentru fiecare firimitura. Si nici eu nu am inteles ca desi imi deschideau usile salii de bal si asteptau infrigurati un zambet afirmativ pentru a ma purta printre muntii de liliac si viori tanguitoare imi vor arata dispret atunci cand am sa intind o mana sa iti mangai crestetul insemnat cu crestaturi dureroase. N-am stiut sa citesc in ele cruzimea cu care ai trecut prin ploaia de sulite ce-ti patrundea fracul zdrentuit, nu am vazut privirea oarba cu care cautai firide prin care sa te strecori in turma celor multi si murdari. M-am impiedicat de mogaldeata diforma ce se tara miseleste printre mesele incarcate ca si constiintele celor ce le onorau, si cazand in genunchi am ramas langa ea, de teama ca cei din jur sa nu imi inchida ferestrele lumii lor stralucitoare cand imi vor zari genunchii prafuiti cu mahala. Mi-ai spus atunci ca va veni o zi cand Regele Soare te va elibera si-atunci ai sa-ti vindeci oasele si carnea de mirosul greu si ai sa te ridici asa sus ca o sa zburam peste toate noptile in care ai rupt atatea vise si zambete a caror povara o mai port si azi. Nu te-as fi putut opri, dar ar fi trebuit sa imi astup ochii si urechile si sa nu ii privesc cum agonizeaza sub greutatea loviturilor si sa nu-ti mai vad chipul plin de mandrie infestata. M-ai obligat sa-ti vindec ranile umilintei si sa-ti promit ca niciodata nu am sa mai stau la masa lor, ca nu am sa ma mai infrupt din platourile cu carne smulsa si nu am sa mai sorb din pocalurile de alama pe al caror fund zaceau tainele celor chinuti. Ai incercat sa injunghii fiecare vis si speranta ce mi-au rasarit si sa ma convingi ca locul meu e pe dusumeaua murdara de-a stanga ta, in drepta intotdeauna era locul celor ce-ti puneau treptele scarii cu care sa ajungi deasupra tuturor. Eu nu mai sunt, am obosit sa dansez aceeasi melodie pana la epuizare, sa-mi plec capul cand aplauzele furtunoase imi aminteau ca noi doi suntem acolo in mijloc pentru a-i distra pe ei, ca intr-o zi se vor satura de aceleasi numere si ne vor arunca in intunericul unei celule. Ma iubeai atat de mult incat nu ai fi putut sa te prabusesti fara mine, ai vrut sa iti luminez drumul cu priviri scaparatoare si sa iti incalzesc tristetile cu povesti fara sfarsit. Aproape mi-am sfaramat palma incercand sa ma trag din pumnul tau de otel strans cu mii de furii oarbe si mi-am pierdut farame de demnitate alergand desculta prin zapada rosie din calea ta. Si azi din celula ta stramta si mucegaita imi trimiti sageti otavite sa nu mai pot prinde rasaritul unei dimineti de vara, sa nu mai pot intinde spre oameni bucatile ramase din sufletul de copil speriat de viata de dincolo de zidurile tale. Urasc lumea asta care ma judeca acum pentru tumbele si giubuslucurile tale, pentru rasul asurzitor al hienelor-fartati, pentru mirosul de sange ce mi l-ai lasat pe piele ca sa nu uit niciodata ca m-am tarat alaturi de tine. Piticule...cum ai putut sa fii atat de mic?

vineri, 4 ianuarie 2013

Amurg


Razele arse de noaptea celui din urma vis se scurg sfarsite si bolnave printre bratele otelite ale ferestrei, invaluind in taine sirete dusumeaua sculptata de pasii timpului hulpav si poleind bucatile de mare si furtuna deschise pe chip. Mangaie firav suvitele aramii sub care zvacnesc tample marmorate, se impletesc printre degetele inclestate in furia neputintei de a intoarce cuvinte si priviri, se infasoara precum un lat in jurul gatului imbratisat lacom de manunchiuri scanteietoare si bogate de sticla rosie.
Isi priveste incheieturile albe si moi de sub valurile de matase spumoasa, si sangele pulseaza sub povara cercurilor nevazute ce le-au infierat candva spre a le intina cu nemurirea soaptelor slute patrunse in celule si suflet. Zgarie cu unghiile marginile bratarilor inca inclestate sub piele incercand sa elibereze mormanul de vise murdarite de priviri sirete si zimtate, sa scuture colbul de pe aripile lor plapande si sa le invete sa se ridice din nou printre vene si artere pana la viata. Mai cumplit decat metalul rece o strang cuvintele otravite strecurate in clipe tarzii, buze arse ce au sorbit din suflete pana la uitare, farame de fericire ciobite de minciuni inmanusate in catifea spre a ascunde mirosul putred al pacatului. S-au infiltrat in carne asemenea unor bulbi de negura si s-au intins descriind arabescuri grotesti, agatandu-se in fiecare speranta si in fiecare zambet. Ar vrea sa le smulga, sa le embolizeze si sa le priveasca zvacnirile stinse asa cum ele au privit-o candva zvarcolindu-se sub greutatea robiei si spaimei ca-si va privi chipul si nu-l va mai stii, ca-si va atinge gandurile si vor fi fost maculate pana la nefiinta.
Pleoapele grele danseaza infiorate de firele solare ce desi rasfirate si sleite inca mai incalzesc simtiri apuse, si cu fiecare atingere pielea se curata de crustele mahnirilor consumate. Sange si vis clocotesc si se inclesteaza iarasi, navalesc in matcile hamesite scuturandu-le letargia, sterilizandu-le si defibrilandu-le pana la insufletire dureros de inalta. Vapai fara seaman ii curg prin trupul trezit, prin ochi si buze ce invata din nou sa deschida cuvinte si vise.

vineri, 30 septembrie 2011

Si-apoi..............


Aripi sfartecate izbucnesc printre aburii de vise firave si nematurate, asemenea unei torte ce-si traieste ultimele sclipiri in marea de negura cu care au inconjurat-o noaptea si deznadejdea celor pustii. Se intind si se strang fara noima si glas, si totusi tipatul lor mut sparge apusul in mii de picaturi purpurii si otelite, mai grele decat umerii unui Atlas istovit. Nervurile lor stravezii se desira in ghirlande stinghere de gheata si frig, acoperind cu platose strasnice bulbii de viata si vapaie nenascuti. Se scurg peste arbori incalciti fara nume si varsta, peste ochiuri de apa sarata si amagitoare, si-apoi se revarsa clocotind deasupra sulitelor de zambete strambe si mincinoase intinse spre a le marunti setea de inalt. Bucati de matase se desprind intinate de cruzimea metalului murdar si had, rasfirandu-se infiorate si obosite sa mai lupte. Incheieturile marmorate pulseaza de teama prabusirii printre chipuri slutite de negura din trup, ce le-ar terfeli fara mila in tarana infectata cu fiere si tradare si-apoi le-ar azvarli in prapastia nimicniciei fara intoarcere. Zvacnesc cu ultimele puteri descriind cel mai frumos si aprig zbor, mai inalt si mai trist decat cerul manjit de durerea vesniciei obligata sa asiste la atatea vieti jerfite omului de om. Nu mai doare diformitatea sfarsitului, mirosul cumplit al amaraciunii celui ce pleaca fara sa cunoasca viata, ci agonia de a-ti privi calaii in ochi pana in cea din urma clipa, de a le asculta soaptele inmuiate in viclenie si bucuria de a fi reusit sa-si infiga tepusele otravite.
Si daca s-ar mai naste o data, si-ar dori sa nu mai fie aripi ci gheare. Sa smulga vietii bucati de fericire si sa se infrupte pana la epuizare, sa-si desfete trupul si sufletul cu seva ei voluptuoasa si inaltatoare. Sa nu mai zboare ci sa paseasca, si trepte sa se deschida spre a le primi invelisul plapand si alb, grabindu-le spre cea mai inalta culme. Culmea celor ce-au izbutit sa-si traiasca visul fara sa se piarda, fara sa se vanda.

marți, 28 septembrie 2010

Septembrie,luni....




Septembrie, luni...doar o alta dupa-amiaza stinsa de toamna nesigura si staruitoare in a nu-si intinde inca aripile inghetate peste asfalt si suflete, ca un filtru analgezic al convulsiilor toride si nesfarsite sedimentate in celule. Siluete robotizate se scurg pe trotuarele istovite de timp si pasi, imprimand betonul colbuit cu graba de a-si trai visele sau macar de a se apropia de nervurile lor suculente spre a mai gasi un rost diminetii de maine, ori cu amaraciunea de a se fi perindat zadarnic prin extensia celei de azi caci undeva, candva, s-au pierdut pentru totdeauna.
Stagnez incordata si disipata in marea de cutii metalice colorate, posomorate si infiorate sub scrijeliturile ruginii ori reflectand maiestuos razele depuse parca ofranda stemelor consonante si pretioase. Imi privesc palmele parca mai aspre ca oricand, incheietura inlantuita de bratara cu gravura ferecata de ochi straini si dezbracati de suflet, unghiile sfartecate si ele de infectia trupului razvratit impotriva bucatilor cangrenate de minciuna si toxic, incercand sa se curate prin desprindere chiar daca rarefierea insereaza nefiinta.
Alaturi, un chip statuar si translucid rasuceste cu migala inele sidefate si cafenii si descrie delicat pete trandafirii pe buzele de portelan voluptuos, incercand parca sa nu lase nicio frantura din panza dezgolita spre a nu fi patrunsa si explorata pana in strafunduri, pana la plaselele alb-negre si geometria plana a edificiului. Ii privesc surasul reavan si ma infioara diformitatea ce razbate sub conturul armonios, ca si cum ar fi o rana rabufnita pe tegumentul ce nu a mai putut innabusi durerea dedesubt. Isi flutura discret degetele asemenea pianistului ce executa o partitura pentru intaia oara, si miscarile ei imi aduc aminte de porumbelul pe care l-am cules candva de pe strada fiindca nu se mai putea inalta ci dupa cateva zbateri disperate de aripi se prabusea invins prada robiei ori chiar mortii. As fi vrut sa-i vorbesc dar abia ce raspund cu valsul palmei si cutia albastra se pierde in zare, lasand in urma o naluca de zmeura arsa si pudrata si scantei umede si verzui ce imi strapung tihna.
A trecut un an, dar o vad aievea....o seara tarzie de august, o masa sub teii posomorati si framantati de furtuna, pahare cu lichid colorat si dionisiac pierdute printre fumuri si vise, trupuri actionate de ritmuri smintite invesmantate in uitare si nepasare balsamica. Ca niciodata, priveste pierdut siluetele imbatate de soapte si versuri condimentate si spasmodice, intre care altadata se infiltra sacadat si neprotocolar cu miscari mladioase intesandu-si sufletul si ochii de bucuria dansului in rigiditatea si serbezia existentei. Degetele dezmiarda impasibil cutia cu licoare maronie si acidulata, sorbind cand si cand, si silabele ei stinse se amesteca printre hohote acrilice si priviri vicioase. Imi pare mai trista si mai departe ca oricand, stiu ce ii curge in vene si suflet caci i-am ascultat chinul de infinite ori....cateodata ma istovea si numai povestea, fara sa ma simt vinovata ca desconsider acutizarea durerii in trairea ei, nu mai suportam sa ii aud si vad agonia si deznadejdea fara sa imi imaginez o clipa senzatiile celei ce le purta.
A zabovit putin, apoi i-am vazut trupul invelit in rochia rosie si ostentativa alunecand dezorientat prin multimea descatusata spre portile forjate.
Nu a reusit sa ajunga acasa. Cuprinsa de frisoane si spaima, simtea cum mainile ii amort pe volan si privirea nu mai putea distinge decat puncte de ceata si negura, zig-zaguri viclene si primejdioase ii rasareau pe retina si creier, intunecand si infestand. Cutia metalica a franat brusc si trupul s-a intins moale, rasfirandu-si suvitele castanii peste scaun si viata. In vacarmul de aburi si acorduri violente, el nu a auzit....abia tarziu a gasit mesajul fara noima in care i se cerea sa salveze, dar nu a reusit sa inteleaga unde. A gasit cu greu masina parcata si alte clipe s-au scurs pana cand ea a putut debloca usile. Disperat, a zguduit carnea si sufletul cu palme otelite, incercand sa trezeasca viata din ele. Nu a iertat-o nici azi pentru nesabuinta cu care s-a gandit sa isi anestezieze trairile si vazand ca durerea tot nu dispare, a luat inca una, si inca una...nu si-a imaginat ca lipsa efectului nu e dovada ineficientei si a dozei prea mici, ci doar un preambul la izbucnirea lui brusca si atroce de mai tarziu. Inca una care nu intelesese cat de aproape e granita dintre a nu mai simti si a nu mai fi, caci orice indrazneala de a-ti seda emotiile iti poate fi platita cu sedarea lor definitiva prin anularea fiintei.
M-am cutremurat cand el a aruncat pe masa, printre carti si pahare, reminiscentele unei nopti in care dintr-o greseala stupida zambetul ei se putea lichefia pentru totdeauna. N-am intrebat-o niciodata nimic, nu pot sa o condamn caci stiu ca nu si-a dorit decat sa se rupa putin de realitate tranchilizand-o.
Nu stiu daca e bine. Nu stiu daca mai simte. Nu stiu daca o mai doare. Teoretic, drumul pe care a luat-o e semn ca nu-i mai pasa si ca s-a rupt de tot. Zambeste des si inca ii place sa danseze pana la epuizare. Data viitoare cand am s-o mai intalnesc la semafor am sa o invit la o cafea. Cred ca azi sunt capabila sa ascult ambele directii in care viata ei ar fi putut sa apuce de atunci.

vineri, 24 septembrie 2010

Nebun de alb....




"Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De cand ma simt tot mai bogat, de tine,
Si-mi stau pe tample soarele si luna,
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine.
....................................................
Dar tu-ntelegi, de fapt ca nu se cade
Sa-ti pui in cumpana intreaga viata,
Ca nu-s in joc abstractele rocade
Ci sangele ce fierbe sau ingheata
Neputincioasa, trista si frigida
Asa ai fost si apareai senina,
Dar cel care-a stiut sa te deschida
Nu-i fericit, ci imbatat de vina
....................................................
Si te iubesc cu mila si cu groaza,
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie. " (Emeric Imre, Nebun de alb)

Genunchii gravati cu secundele in care sufletul legat la ochi a fost tarat si zdrobit in goana smintita a ratiunii neinduplecate isi gasesc dezmierdare in iarba parguita si matasoasa, afundandu-se in anamneza voluptuoasa si amortizandu-si pecetile amaraciunii incordate in neputinta de a se evapora. Obrazul grav si aspru ii preseaza mantia estropiata de ghiarele minciunii ce contamineaza si subjuga pentru totdeauna visul, azi mai covarsitor si palpabil ca oricand. Trupul vlaguit de anestezia dulce a amurgului fervent e zguduit cand si cand de convulsiile vietii ce incerca sa se desprinda de sperantele putride pentru a le emboliza cu mantuirea coerentei impermeabile, simtind durerea fiecarei nervuri smulse si regretul fiecarei nazuinte suprimate fiindca un alt suflet lupta violent sa le intubeze pentru a le resuscita candva. "De ce vrei sa ma ucizi, de ce???" sopti trist iubirea istovita de menghina in care ii mutileaza aripile si-i anuleaza dovezile revarsarii apuse. Si ochii ei stinsi se apara de scanteieri cu pleoape grele si se invaluie in intunericul tamaduitor, si palmele ei inghetate ii cuprind matca ce candva topea inimi si nopti si azi nu mai e decat decorul unei etajere colbuite. "Pentru ca nu mai simt...pentru ca sangele menit sa insufleteasca si sa inflacareze a fost o clipa infestat cu furie si deznadejde, cu dorinta de a sfasia si a intoxica cu suferinta pereche sperand ca se va curata de a sa. Pentru ca tegumentul alb si plapand ce s-a deschis intai si unic sub dalta ascutita a celui ce si-a facut prin viata depozit de suflete si zambete strambe si-apoi si-a dorit sa-si pavoazeze rafturile cu ce-i drept s-a intinat umilit de intersectia de-o clipa cu ce-i urat si murdar. Pentru ca ai fost tradata cu soapte si carne a caror vremelnicie si sumaritate te-au lipsit pe veci de nemurire chiar daca apoi s-au autoflagelat pana la coma. Pentru ca am obosit. Stai, sa nu-ti fie teama caci nu ai sa cunosti durere...in fapt bucatile s-au desprins tacut si incet, una cate una, recipientul de celule si sinidisis le-a ejectat incapabil sa le ierte. Intelegi? Nu am sa tai, nu am sa smulg...am sa curat doar pulberea sedimentata in amintirea pacatului, nu stiu si nu pot sa traiesc adapostind-o, n-ar fi decat prilej neincetat sa te lovesc chinuita de furia vanitatii."
Si capul cuibarit pe excoriatiile izvorate in piele se trezeste pe o plasa de aer si fum, si bratele ce cuprindeau febril tendoanele scartaind de tristete se trezesc imbratisand o himera a piedestalului pe care anii de idolatrizare n-au putut sa-l salveze de minciuna injositoare. Si buzele lui ating amprenta unui contur din care candva isi extragea seva inaltatoare, infiltrandu-l si infiltrandu-se cu patima fiintei, azi o arsura pe membrana sleita de muschii orbiculari. Intelege ca traieste iubind o iubire moarta, ca ea chiar de s-ar incarna din nou in universul lui egoist nu mai poate sustine visul caci nu mai simte destul cat sa hraneasca macar ziua de maine. Dar nu poate trai fara speranta ca visul va renaste candva, asa cum ea nu poate trai fara amintirea celui mort. In ziua cand va deslusi unde se duc visele sa moara si-i va dovedi ca s-au stins demult poate ca si el va renunta sa le mai chinuie cu dorinta de a le reda vietii.



sâmbătă, 11 septembrie 2010

Drops of soul

"Now that she's back in the atmosphere
With drops of Jupiter in her hair,
She acts like summer and walks like rain
Reminds me that there's a time to change,
Since the return from her stay on the moon
She listens like spring and she talks like June,
But tell me, did you sail across the sun?
Did you make it to the Milky Way
To see the lights all faded
And that heaven is overrated?
Tell me, did you fall for a shooting star?
One without a permanent scar
And then you missed me
While you were looking for yourself out there?
But tell me, did the wind sweep you off your feet?
Did you finally get the chance
To dance along the light of day
And head back to the Milky Way?
Can you imagine no love, pride, deep-fried chicken
Your best friend always sticking up for you
Even when she knows you're wrong?" (Train, Drops of Jupiter)

Septembrie. Cea dintai extensie a toamnei, cand vara pierduta pentru totdeauna refuza sa se lase uitata si totusi colajele ruginii si vantul uneori molcom alteori febril se impletesc printre raze plapande si zglobii. Suvite de par iti mangaie obrajii si soarele domolit inca mai depune ofrande pe trupul infrigurat de vise neinfiripate in vesnicia celor traite si ramase in piept. Alei care iti erau dragi si pe care azi pasesti absent, tresarind cu fiecare soapta ce-ti atinge crestetul sau buzele strecurandu-se pana in strafundurile sinidisisului si sedimentandu-se intr-o dulce amorteala ce-ti cuprinde ratiunea si simturile. Nu-ti pasa ca frunzele si florile mor, ca vantul si frigul le vor desprinde corpurile uscate pana la pulbere si le vor imprastia cenusa aromata pe pervazuri descuamate. Nu-ti pasa ca banca pe care iti tolaneai fericirea sau amaraciunea e smulsa din soclul greu si ca bucatile lipsa nu fac decat sa iti aminteasca cum tot ce ieri iti daruia liniste si te imbratisa in uitarea de sine atat de inaltatoare azi nu te mai poate cuprinde si nu-ti mai poate odihni nici forma nici substanta riscand sa le sfasie sau sa le risipeasca. Tot ce ieri iti desfata privirea si sufletul ti-e acum asternut sub talpi si nu-ti mai pasa de plansul tanguitor cu care ti se descompun sub pasi, nu-ti mai pasa ca apesi si cufunzi in pamantul ranced frangandu-le nervurile si acoperindu-le ochii sa nu mai citesti povara celor osandite.

12. 1- cel ce ti-a insotit si directionat existenta invadandu-te cu setea de inalt si cu chinul cumplit al luptei cu sine si cu ceilalti. Pot, stiu ca pot! Sau poate ca nu pot, sau am obosit sa pot, dar TREBUIE! Sa fiu intotdeauna cea dintai, sa imi vad crestetul impanzit de boboci de trandafir si matase verde, cea mai frumoasa coronita nascuta in maini iscusite, ori cea mai draga impletitura de flori de camp izvorata din sufletul si degetele mamei in ziua cand buchetul fastuos anume pregatit s-a pierdut undeva pe drum si am simtit poate primele lacrimi de disperare. Cum sa ma duc fara coronita, cum???? Te iubesc mama, si florile pe care mi le-ai prins tu in par, simple si curate ca flacara celor 13 ani, mi-au scanteiat pe crestet mai dogoritor si mai grandios decat cele mai nepretuite podoabe. Poate ca niciodata nu m-am mai simtit asa frumoasa si speciala ca atunci...si nici entuziasmul sufletului de copil nu l-am mai purtat niciodata, orice razboi dus azi mi-e cruce nu cununa, azi nicio reusita nu mai inseamna bucurie caci izvoraste dintr-un sir nesfarsit de renuntari si ofrande, ori poate-i murdarita de inimi si priviri ce nu stiu sa piarda. Nici eu nu stiu, dar macar regretele mele se scurg in dezamagirea de a nu-mi fi fost suficienta ori in repulsia fata de propria incapacitate de a depasi limite, ale mele ori ale celorlalti. Nu am sa gasesc inaltare in a-i cobori pe cei urcati, si ma doare nespus mirosul mocirlei azvarlite de cei lasati in urma. La ce bun, ura transforma in spini si cei mai firavi lauri. Ma zgarie si ma strang, mi-e sila de biruinta intinata de ranchiuna. 2- de ce nu m-am nascut cu fezabilul cifrei? De ce a trebuit sa traiesc si sa simt umilinta agonizanta a celui obisnuit sa poata si sa aiba, de ce am invatat atat de tarziu ca nu sunt decat un graunte de nisip intr-un ocean si ca orice alta farama ma poate strivi oricand? Orice lupta din care iesi obosit si indestulat de deznadejdi inainte de sfarsit e tot lupta pierduta, cel dintai ce renunta nu-i in fapt biruitor decat in mantra vanitatii nemasurate, caci fata de celalalt si fata de cauza nu-i decat un las. Nu intelegi ca prefer infinit lasitatea renuntarii decat absurdul si umilinta cauzelor pierdute?

Duminica. N-am inteles niciodata daca duminica e inceput sau sfarsit. Imi place sa lenevesc fara remuscari pe pervaz, privind afara fara sa fiu privita. Sunt analize oneste si complexe, lipsite de apasarea temerii ca sunt asteptate si despicate de cei ce le-au declansat. Nu am nevoie sa port masca abila si estetica a portfardului ori a diplomatiei, nu conteaza ce rochie port si nici in ce-mi infasor talpile. Cateodata imi trece prin minte ca ma asculti doar pentru ca ma placi, ori pentru ca te inspaimanta greutatea unor linii si forme. N-ai putea sa ma asculti fara sa ma vezi? Sunt tot eu, fie ca imi pavoazez clipele cu dantela si matase voluptuoase si-mi impodobesc trupul cu pietre opulente, fie ca ma tarasc prin viata intr-un edifiu de textile oarecare, lipsit de fast, si fara sa dau culoare si gravitatie chipului cu pensule si pulberi. Duminica sunt ce vreau. Duminica sunt ce simt. Sau poate ca nu mai sunt si nu mai simt nimic si ma agat de infinitatea clipei ca sa nu ma lichefiez in auto-suficienta. Fiindca duminica am nevoie mai mult ca oricand de tot ce-i dincolo de mine. De tine. De voi. Ca sa nu ma pierd pe mine. Stiu, e tot o forma de egoism. Intelegi? Duminica e singura zi in care nu stiu sa fiu singura, ma doare tacerea, si-mi place tumultul oamenilor si lucrurilor care conteaza si pentru care contez.

27. Mult, prea mult...."m-am pierdut pe drum si vreau sa stiu, oare-am sa mai fiu vreodata ce-mi doream sa fiu?....". Nici macar nu conteaza valoarea cifrei, ci strafundurile ei. Pustiul si tristetea pe care le-a adapostit si de care poate nu va mai invata sa se desprinda. Si vina covarsitoare de a fi incapabila sa-mi poleiesc sperantele cu gustul desfatator al implinirii. Am uitat sa ma bucur de acel "pot" si "am". Poate ca nu-i decat un subterfugiu in incercarea ticaloasa de a-ti dovedi ca esti speciala....cineva, candva, te-a mintit ca bucuria si fericirea sunt atributele superficialitatii si ale stagnarii. Ai tot, deci nu mai vrei sa poti si sa ai nimic mai mult. N-auzi ca nu exista limita? Si ca puteai sa fii fericita pana la Cer decat nefericita pana in nucleul Pamantului??
Mi l-a daruit astazi cea mai buna prietena. Imi bucura privirea si imi bucura sufletul, pentru mine e nepretuit ca si ea. Desi vorbesc des despre ea nu imi amintesc sa fi postat si o fotografie ilustrativa. Meet Rebecca, cea care imi intersecteaza universul (da da trolli, ala "roooz") de la 12 ani la infinit. E singura careia ii permit absolut orice, chiar si sa imi tina predici extreme si nesfarsite. Stiu ca isi doreste ce-i mai bine pentru mine si ca eu sunt mult prea sensibila, impulsiva, temperamentala, sentimentala incat sa aleg mereu drumul drept si simplu al ratiunii. Cateodata chiar am nevoie de niste palme verbale. :)

luni, 6 septembrie 2010

Because we shared the same sickness....

"It's time you see me for who i really am
I'm the walking, wounded, bleeding, clever lies from within
And with your skin stretched tight i'll beat you till you're blind,
I'll do it to you before you do it to me, because we share the same sickness inside.
And with our hands clasped tight you'll beg me not to try,
I'll do it to you before you do it to me, because we share the same sickness inside.
Names mean nothing now, my eyes only see the blackest of the black
Waiting for the kiss of God's fallen children, and there's no turning back!" (Carnifex, Names mean nothing)

Cerul de purpura isi revarsa fasiile dogoritoare si incordate peste chipul statuar si stins, sfredelindu-i obrajii marmorati cu apatie extinctoare de exaltare si sculptandu-i pecetile unor clipe cand viata nu a mai dorit sa percuteze in vene pentru a fi uitata. Degetele albe si reci cuprind mecanic piciorul oglinzii de argint si o apropie de tegumentul incrustat cu scintilatii si basoreliefuri de clestar salinizat si obscur, scurse din sufletul impovarat de siluete unghiulare ce-i sfasiau strafundurile plapande si-i insangerau peretii de peruzea cu lamuri desavarsite prin schingiuirea panzei. Fiecare linie eliberata de impulsia daltilor impetuoase ii mistuie pielea pana inapoi la sinidisisul ce o hraneste cu negura si pustiu, implantandu-i mladite de cicatrici cheloide si despicandu-l de vise si zambete.
Palme otelite si vorace ii cuprind chipul slutit de rabufnirile amaraciunii imanente ce se sustrage antifonarii, ii palpeaza scrijeliturile toride si i le acopera cu soapte domoale, incercand sa patrunda prin ele pana la nervurile ce le intretin durerea si furia , spre a le emboliza si a le reinsemina cu simtiri expulzate. Convulsii violente cuprind trupul vlaguit de trecutul ce l-a zadarnicit cu nevolnicia de a mai ierta, caci amintiri diforme si maladive ii edifica groaza ferventa de a se mai lasa invadat de fasciculele iubirii lui demente si toxice.
Palmele se deschid din inclestare si elibereaza chipul stingher dar prea obosit sa mai lupte, coborand printre valurile castanii spre gatul pe care il dezmiarda din ce in ce mai apasat, imbratisandu-l si siderandu-l cu cercul inexorabil al degetelor, infruptandu-se din voluptatea gandului ca i-ar fi de ajuns o secunda sa ii franga viata pentru a nu mai exista dincolo de el. Simte moliciunea pielii pentru care candva a fost patima si flacara feculenta, si careia azi e ii e inchisoare putrida si cumplita.
Daca ar putea comprima pana cand nu mai pulseaza....nu-i oare aceasta singura cale spre libertate si biruinta?? Unde, cand, cum au pierdut visul si simtirea, pentru ce nu mai inalta ci prabuseste si sfarama, pentru ce chinul acesta nesfarsit si arsita sufletelor ce-si privesc ruinele ingemanarii ce o credeau pentru totdeauna?? La ce bun....ochii ei arzatori s-au stins demult, caci nu-i mai hraneste nici patima si nici furia, nici disperarea de a mai trai inca si inca o zi pentru a simti pana la ultimul atom, nici dorinta de a se mistui in neant pentru a se elibera de pornirile crancene, Iubire, ura, totul, totul s-a stins!

"y (8/27/2010 2:32:01 AM): ma mai iubesti?

z (8/27/2010 2:32:24 AM): poate te iubeam
z (8/27/2010 2:32:33 AM): candva
z (8/27/2010 2:32:35 AM): odata
z (8/27/2010 2:32:37 AM): demult

y (8/27/2010 2:36:04 AM): tu nu ai sa scapi de mine
y (8/27/2010 2:36:38 AM): ar fi ultima greseala in viata ta

z (8/27/2010 2:37:25 AM): TE ROG SA UITI!

y (8/27/2010 2:37:51 AM): nu am cum
y (8/27/2010 2:38:15 AM): nu glumesc tu esti a mea
y (8/27/2010 2:38:25 AM): si numai a mea
y (8/27/2010 2:38:57 AM): asa k o sa fii o viata numai a mea"


Doar durerea a ramas vie si neimblanzita. Stapaniti candva de aceeasi boala perfida si pernicioasa, condamnati sa se caute fara a se mai gasi cu adevarat vreodata. Trup langa trup si suflet langa suflet, alaturi in osanda de a nu mai fuziona fiindca nervurile frante de o greseala ingropata in pulberea trecutului ce refuza sa moara nu stiu si nu pot sa uite durerea ce a impins-o atunci sa le smulga violent.
E vinovata ca s-a nascut lipsita de substanta analgezica a iertarii, e vinovat ca i-a indus nevoia de a-si seda amintirile cand acesta este singurul lucru pe care nu poate si nu va invata vreodata sa il faca.