Ar vrea sa danseze pana cand talpile i-ar sangera de viata si infinit...

Trupul ferecat in soapte matasoase si adanci isi tese peste piele crevasele dulci ale uitarii si iluziile prinse in dansul lor molatec se scurg in strafundul sufletului sedimentat cu apatie. Isi plimba degetele scrijelite peste oglinda pictata cu un chip strain si stingher si vantul siret strecurat prin fereastra deschisa ii imbiba vesmintele cu dorul de mare. Marea ei, ce-si poarta tristetile spre strafunduri pana se curata si izbucneste in mii de valuri efervescente si moi, si-apoi le picura peste nisipul cald invelit in sclipirile purpurii ale asfintitului topit. Marea ei ce-i saruta tandru gleznele inlantuite cu povara tainelor mai grele decat noaptea, ii leaga ranile cu fasii de spuma alba si bogata si-i anesteziaza durerea visurilor ucise de spaima.     

Pleoapele atinse cu pulbere de stele se zbat usor sub palmele ce lupta sa le stearga genele umezite cu plansul copacilor jupuiti de frunze si scoarta si buzele sarate sorb pana la fund din pocalul ciobit al dezamagirilor hulpave. Licoarea ii arde cuvintele zadarnice ramase in gat, sortindu-le stingerii fara a cunoaste extazul rasaritului, si-i imbata celulele amortite cu talazul aprig al melancoliei. Isi atinge pometii poleiti cu prea multe ierni si pensulele moi dezmiarda tegumentul inert si-i sadesc dedesubt mugurii unui suras amar. Mai amar decat clipa cand a strans in pumn florile de liliac schingiuite de priviri bolnave si a incercat sa si le preseze pe trupul cald pentru a le salva. Mai amar decat otrava ce i-au turnat-o in vene minciunile invesmantate in silabe sublime. 

Suvitele castanii se revarsa peste genunchii zdreliti ascunsi sub adierea de matase rosie si se impletesc intr-un tango pasional si disperat cu sclipirile candelabrului grandios. Ar vrea sa danseze pana cand talpile i-ar sangera de viata si infinit, nascandu-si aripi spre a rupe bucati de cer. Ar vrea sa arda pana la electrizarea sufletului. Ar vrea sa simta.       

Femeia-fetita

Te vad surazand in fata oglinzii, printre feluritele cutiute cu pulberi colorate, incercand sa iti compui piesa de azi si sa-ti smulgi aplauzele pentru care imi pare uneori ca traiesti. Imi imaginez cu cata delicatete si precizie inmoi varful pensulelor in sclipiri de antracit si descrii arabescuri intunecate pe panza de nervuri fine ce-ti acopera pupilele infestate cu autosuficienta. Nici macar nu clipesti, ai invatat ca nu ai voie sa irosesti moliciunea miscarilor atunci cand nu e nimeni in jur sa iti admire valsul ritmat. Un melanj de mosc si vanilie pudrata desavarseste masca. Femeia-fetita se priveste in oglinda si isi lasa capul pe spatele fotoliului savurand triumful inca unei reprezentatii memorabile.
Dar astazi a gresit pentru prima oara. S-a trezit tarziu, in spatele draperiilor grele precum un giulgiu si abia a putut sa se ridice din pat dupa ce minute in sir a privit firisoarele de lumina ce strapungeau matasea visinie. I-a tremurat mana si dungile s-au intinat pe pielea imaculata si desi s-a straduit disperata sa le refaca punct cu punct, le-a ingrosat intr-un desen grotesc si stangaci. Atunci buzele, macar buzele sa aminteasca de tabloul ce l-am hulit uneori din plictiseala maniei de a aseza totul intr-o desavarsita armonie. Insa femeia-fetita e obosita si absenta si fardul se intinde asemenea unei rani sangerande si dureroase pe chipul palid. Se sterge usor cu palma si culorile se intind cu repeziciune si se amesteca printre darele ce ii brazdeaza fara incetare obrazul. Femeia-fetita plange si pare sa nu ii pese ca isi pateaza chipul, ca se murdareste pe maini, pe rochie. 
Astazi mirosul de mosc si vanilie i se pare infinit de greu, ca si cand i-ar terfeli simturile. Ar vrea sa simta iarba, florile de camp si liliacul. Sa miroasa a ploaie si a nopti de vara tarzie, a martipan si a serbet de cirese amare. Se ghemuieste in fotoliu si inchide ochii, ii fusese frig mai devreme si o dureau oasele si tot corpul. Si uite, acum ii e cald si o moleseala placuta o invaluie si pleoapele ii cad usor si abia mai palpita. In camera miroase a cafea fierbinte caci pentru prima data in viata femeia-fetita isi dorise sa atinga lichidul aromat. De fapt voia doar sa il simta, fiindca femeia-fetita nu a baut niciodata cafea. I se pare amara si decadenta si-i aminteste de mahalale infecte unde trupuri murdare isi traiau fericiri de o noapte in aburii ei, imbibati de bautura si tigari ieftine, in miciuni si promiscuitate. Nu a fost niciodata acolo, dar un crampei din lumea aceea pentru care simte greata s-a strecurat in universul ei, fara sa o intrebe, fara sa ii lase timp sa se ascunda...trupul ei firav s-a imbolnavit sub atingerea brutala si viciata, pielea ei de copil s-a sfaramat sub palmele aspre si grele ce-i strangeau incheieturile, sub imbratisarile dureroase. Intaia si singura atingere...spasmele amintirilor crude o cuprind si-i zguduie visurile si sperantele, si trupul, si rani nevazute rasar prin dantela cusuta cu fire de viata...apoi se linisteste iar, deschide ochii pentru o clipa si zambeste trist, cum zambea si cand cortina cadea si ramanea singura cu frica ei de oameni si pete sangerii...dar acum nu-i mai e frica. 
Rauri rosii alearga navalnic peste rochia alba, transformand-o intr-un imens camp de trandafiri si mii de muguri ii strapung incheieturile deschise. S-a gandit ca otrava i-a ajuns in sange, ca trebuie sa se curate, ca daca da drumul vietii prin venele calde va fi salvata nu in fata lor, nu in fata lui Dumnezeu...in fata ei. Ce-a facut cu tine, femeie-fetita? Ti-a mutilat candva trupul si sufletul cu povara mizeriei din care venea si astazi tu te stergi pana la anulare. Stii, femeie-fetita....am sa aplaud pentru prima data. Tu te-ai salvat atunci cand ai refuzat sa mai privesti iadul altora. De ce nu ma auzi? Te admir, stiu ca asta voiai, stiu ca ai luptat sa imi arati ca meriti aplauzele...uite, esti imbracata in rosu si iti sta atat de bine, esti frumoasa asa cum ai atipit in fotoliu...raspunde-mi, esti fericita?
Dar femeia-fetita nu mi-a mai raspuns. Si raurile de purpura au continuat o vreme sa-i rasara din incheieturile de copil si-apoi cortina a cazut mahnita si grea. Am apludat-o frenetic si nu stiam atunci ca nu va mai juca niciodata. 

Gaseste-ma, fericire...

Gaseste-ma, fericire, cand ploaia argintie imi curata sufletul de vise zdrentuite si stinghere ce si-au pierdut aripile fiindca s-au lasat sarutate de cuvinte si chipuri sterile. Cuprinde-le nervurile plapande cu fasii de soare si cer si in noaptea fara sfarsit varsa-le vapaie in privirile prea obosite sa mai caute rasaritul. Aduna-le bucatile risipite printre clipe si soapte vandute amagirii si picura-le viata in celulele inghetate de durerea atator ierni. Ridica-le din rana dulce a uitarii si arunca-le iarasi spre infinit, smulge-le promisiunea ca se vor naste mai aprige, mai inalte, ca imi vor curge navalnic in vene pana la amurgul sufletului . Gaseste-ma cand pulbere de stele imi ninge talpile goale, cand raze de cupru si foc imi curg printre degetele amortite pana cand viata palpita din nou si-mi cresc in palme curcubee si-o mare a mea. Aprinde-mi ferestre in nopti cu dorinte nestiute si nerostite, da-le sa soarba din setea de trup si cer. Saruta-mi ochii ce nu mai aud sclipiri si zambete si daruieste-mi iar simtiri ce imi topesc oase si ganduri. 
Gaseste-ma, fericire, atunci cand nu mai stiu sa te strig....