Septembrie,luni....

Septembrie, luni...doar o alta dupa-amiaza stinsa de toamna nesigura si staruitoare in a nu-si intinde inca aripile inghetate peste asfalt si suflete, ca un filtru analgezic al convulsiilor toride si nesfarsite sedimentate in celule. Siluete robotizate se scurg pe trotuarele istovite de timp si pasi, imprimand betonul colbuit cu graba de a-si trai visele sau macar de a se apropia de nervurile lor suculente spre a mai gasi un rost diminetii de maine, ori cu amaraciunea de a se fi perindat zadarnic prin extensia celei de azi caci undeva, candva, s-au pierdut pentru totdeauna.
Stagnez incordata si disipata in marea de cutii metalice colorate, posomorate si infiorate sub scrijeliturile ruginii ori reflectand maiestuos razele depuse parca ofranda stemelor consonante si pretioase. Imi privesc palmele parca mai aspre ca oricand, incheietura inlantuita de bratara cu gravura ferecata de ochi straini si dezbracati de suflet, unghiile sfartecate si ele de infectia trupului razvratit impotriva bucatilor cangrenate de minciuna si toxic, incercand sa se curate prin desprindere chiar daca rarefierea insereaza nefiinta.
Alaturi, un chip statuar si translucid rasuceste cu migala inele sidefate si cafenii si descrie delicat pete trandafirii pe buzele de portelan voluptuos, incercand parca sa nu lase nicio frantura din panza dezgolita spre a nu fi patrunsa si explorata pana in strafunduri, pana la plaselele alb-negre si geometria plana a edificiului. Ii privesc surasul reavan si ma infioara diformitatea ce razbate sub conturul armonios, ca si cum ar fi o rana rabufnita pe tegumentul ce nu a mai putut innabusi durerea dedesubt. Isi flutura discret degetele asemenea pianistului ce executa o partitura pentru intaia oara, si miscarile ei imi aduc aminte de porumbelul pe care l-am cules candva de pe strada fiindca nu se mai putea inalta ci dupa cateva zbateri disperate de aripi se prabusea invins prada robiei ori chiar mortii. As fi vrut sa-i vorbesc dar abia ce raspund cu valsul palmei si cutia albastra se pierde in zare, lasand in urma o naluca de zmeura arsa si pudrata si scantei umede si verzui ce imi strapung tihna.
A trecut un an, dar o vad aievea....o seara tarzie de august, o masa sub teii posomorati si framantati de furtuna, pahare cu lichid colorat si dionisiac pierdute printre fumuri si vise, trupuri actionate de ritmuri smintite invesmantate in uitare si nepasare balsamica. Ca niciodata, priveste pierdut siluetele imbatate de soapte si versuri condimentate si spasmodice, intre care altadata se infiltra sacadat si neprotocolar cu miscari mladioase intesandu-si sufletul si ochii de bucuria dansului in rigiditatea si serbezia existentei. Degetele dezmiarda impasibil cutia cu licoare maronie si acidulata, sorbind cand si cand, si silabele ei stinse se amesteca printre hohote acrilice si priviri vicioase. Imi pare mai trista si mai departe ca oricand, stiu ce ii curge in vene si suflet caci i-am ascultat chinul de infinite ori....cateodata ma istovea si numai povestea, fara sa ma simt vinovata ca desconsider acutizarea durerii in trairea ei, nu mai suportam sa ii aud si vad agonia si deznadejdea fara sa imi imaginez o clipa senzatiile celei ce le purta.
A zabovit putin, apoi i-am vazut trupul invelit in rochia rosie si ostentativa alunecand dezorientat prin multimea descatusata spre portile forjate.
Nu a reusit sa ajunga acasa. Cuprinsa de frisoane si spaima, simtea cum mainile ii amort pe volan si privirea nu mai putea distinge decat puncte de ceata si negura, zig-zaguri viclene si primejdioase ii rasareau pe retina si creier, intunecand si infestand. Cutia metalica a franat brusc si trupul s-a intins moale, rasfirandu-si suvitele castanii peste scaun si viata. In vacarmul de aburi si acorduri violente, el nu a auzit....abia tarziu a gasit mesajul fara noima in care i se cerea sa salveze, dar nu a reusit sa inteleaga unde. A gasit cu greu masina parcata si alte clipe s-au scurs pana cand ea a putut debloca usile. Disperat, a zguduit carnea si sufletul cu palme otelite, incercand sa trezeasca viata din ele. Nu a iertat-o nici azi pentru nesabuinta cu care s-a gandit sa isi anestezieze trairile si vazand ca durerea tot nu dispare, a luat inca una, si inca una...nu si-a imaginat ca lipsa efectului nu e dovada ineficientei si a dozei prea mici, ci doar un preambul la izbucnirea lui brusca si atroce de mai tarziu. Inca una care nu intelesese cat de aproape e granita dintre a nu mai simti si a nu mai fi, caci orice indrazneala de a-ti seda emotiile iti poate fi platita cu sedarea lor definitiva prin anularea fiintei.
M-am cutremurat cand el a aruncat pe masa, printre carti si pahare, reminiscentele unei nopti in care dintr-o greseala stupida zambetul ei se putea lichefia pentru totdeauna. N-am intrebat-o niciodata nimic, nu pot sa o condamn caci stiu ca nu si-a dorit decat sa se rupa putin de realitate tranchilizand-o.
Nu stiu daca e bine. Nu stiu daca mai simte. Nu stiu daca o mai doare. Teoretic, drumul pe care a luat-o e semn ca nu-i mai pasa si ca s-a rupt de tot. Zambeste des si inca ii place sa danseze pana la epuizare. Data viitoare cand am s-o mai intalnesc la semafor am sa o invit la o cafea. Cred ca azi sunt capabila sa ascult ambele directii in care viata ei ar fi putut sa apuce de atunci.

Nebun de alb....

"Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De cand ma simt tot mai bogat, de tine,
Si-mi stau pe tample soarele si luna,
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine.
....................................................
Dar tu-ntelegi, de fapt ca nu se cade
Sa-ti pui in cumpana intreaga viata,
Ca nu-s in joc abstractele rocade
Ci sangele ce fierbe sau ingheata
Neputincioasa, trista si frigida
Asa ai fost si apareai senina,
Dar cel care-a stiut sa te deschida
Nu-i fericit, ci imbatat de vina
....................................................
Si te iubesc cu mila si cu groaza,
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie. " (Emeric Imre, Nebun de alb)

Genunchii gravati cu secundele in care sufletul legat la ochi a fost tarat si zdrobit in goana smintita a ratiunii neinduplecate isi gasesc dezmierdare in iarba parguita si matasoasa, afundandu-se in anamneza voluptuoasa si amortizandu-si pecetile amaraciunii incordate in neputinta de a se evapora. Obrazul grav si aspru ii preseaza mantia estropiata de ghiarele minciunii ce contamineaza si subjuga pentru totdeauna visul, azi mai covarsitor si palpabil ca oricand. Trupul vlaguit de anestezia dulce a amurgului fervent e zguduit cand si cand de convulsiile vietii ce incerca sa se desprinda de sperantele putride pentru a le emboliza cu mantuirea coerentei impermeabile, simtind durerea fiecarei nervuri smulse si regretul fiecarei nazuinte suprimate fiindca un alt suflet lupta violent sa le intubeze pentru a le resuscita candva. "De ce vrei sa ma ucizi, de ce???" sopti trist iubirea istovita de menghina in care ii mutileaza aripile si-i anuleaza dovezile revarsarii apuse. Si ochii ei stinsi se apara de scanteieri cu pleoape grele si se invaluie in intunericul tamaduitor, si palmele ei inghetate ii cuprind matca ce candva topea inimi si nopti si azi nu mai e decat decorul unei etajere colbuite. "Pentru ca nu mai simt...pentru ca sangele menit sa insufleteasca si sa inflacareze a fost o clipa infestat cu furie si deznadejde, cu dorinta de a sfasia si a intoxica cu suferinta pereche sperand ca se va curata de a sa. Pentru ca tegumentul alb si plapand ce s-a deschis intai si unic sub dalta ascutita a celui ce si-a facut prin viata depozit de suflete si zambete strambe si-apoi si-a dorit sa-si pavoazeze rafturile cu ce-i drept s-a intinat umilit de intersectia de-o clipa cu ce-i urat si murdar. Pentru ca ai fost tradata cu soapte si carne a caror vremelnicie si sumaritate te-au lipsit pe veci de nemurire chiar daca apoi s-au autoflagelat pana la coma. Pentru ca am obosit. Stai, sa nu-ti fie teama caci nu ai sa cunosti durere...in fapt bucatile s-au desprins tacut si incet, una cate una, recipientul de celule si sinidisis le-a ejectat incapabil sa le ierte. Intelegi? Nu am sa tai, nu am sa smulg...am sa curat doar pulberea sedimentata in amintirea pacatului, nu stiu si nu pot sa traiesc adapostind-o, n-ar fi decat prilej neincetat sa te lovesc chinuita de furia vanitatii."
Si capul cuibarit pe excoriatiile izvorate in piele se trezeste pe o plasa de aer si fum, si bratele ce cuprindeau febril tendoanele scartaind de tristete se trezesc imbratisand o himera a piedestalului pe care anii de idolatrizare n-au putut sa-l salveze de minciuna injositoare. Si buzele lui ating amprenta unui contur din care candva isi extragea seva inaltatoare, infiltrandu-l si infiltrandu-se cu patima fiintei, azi o arsura pe membrana sleita de muschii orbiculari. Intelege ca traieste iubind o iubire moarta, ca ea chiar de s-ar incarna din nou in universul lui egoist nu mai poate sustine visul caci nu mai simte destul cat sa hraneasca macar ziua de maine. Dar nu poate trai fara speranta ca visul va renaste candva, asa cum ea nu poate trai fara amintirea celui mort. In ziua cand va deslusi unde se duc visele sa moara si-i va dovedi ca s-au stins demult poate ca si el va renunta sa le mai chinuie cu dorinta de a le reda vietii.

Drops of soul

"Now that she's back in the atmosphere
With drops of Jupiter in her hair,
She acts like summer and walks like rain
Reminds me that there's a time to change,
Since the return from her stay on the moon
She listens like spring and she talks like June,
But tell me, did you sail across the sun?
Did you make it to the Milky Way
To see the lights all faded
And that heaven is overrated?
Tell me, did you fall for a shooting star?
One without a permanent scar
And then you missed me
While you were looking for yourself out there?
But tell me, did the wind sweep you off your feet?
Did you finally get the chance
To dance along the light of day
And head back to the Milky Way?
Can you imagine no love, pride, deep-fried chicken
Your best friend always sticking up for you
Even when she knows you're wrong?" (Train, Drops of Jupiter)

Septembrie. Cea dintai extensie a toamnei, cand vara pierduta pentru totdeauna refuza sa se lase uitata si totusi colajele ruginii si vantul uneori molcom alteori febril se impletesc printre raze plapande si zglobii. Suvite de par iti mangaie obrajii si soarele domolit inca mai depune ofrande pe trupul infrigurat de vise neinfiripate in vesnicia celor traite si ramase in piept. Alei care iti erau dragi si pe care azi pasesti absent, tresarind cu fiecare soapta ce-ti atinge crestetul sau buzele strecurandu-se pana in strafundurile sinidisisului si sedimentandu-se intr-o dulce amorteala ce-ti cuprinde ratiunea si simturile. Nu-ti pasa ca frunzele si florile mor, ca vantul si frigul le vor desprinde corpurile uscate pana la pulbere si le vor imprastia cenusa aromata pe pervazuri descuamate. Nu-ti pasa ca banca pe care iti tolaneai fericirea sau amaraciunea e smulsa din soclul greu si ca bucatile lipsa nu fac decat sa iti aminteasca cum tot ce ieri iti daruia liniste si te imbratisa in uitarea de sine atat de inaltatoare azi nu te mai poate cuprinde si nu-ti mai poate odihni nici forma nici substanta riscand sa le sfasie sau sa le risipeasca. Tot ce ieri iti desfata privirea si sufletul ti-e acum asternut sub talpi si nu-ti mai pasa de plansul tanguitor cu care ti se descompun sub pasi, nu-ti mai pasa ca apesi si cufunzi in pamantul ranced frangandu-le nervurile si acoperindu-le ochii sa nu mai citesti povara celor osandite.

12. 1- cel ce ti-a insotit si directionat existenta invadandu-te cu setea de inalt si cu chinul cumplit al luptei cu sine si cu ceilalti. Pot, stiu ca pot! Sau poate ca nu pot, sau am obosit sa pot, dar TREBUIE! Sa fiu intotdeauna cea dintai, sa imi vad crestetul impanzit de boboci de trandafir si matase verde, cea mai frumoasa coronita nascuta in maini iscusite, ori cea mai draga impletitura de flori de camp izvorata din sufletul si degetele mamei in ziua cand buchetul fastuos anume pregatit s-a pierdut undeva pe drum si am simtit poate primele lacrimi de disperare. Cum sa ma duc fara coronita, cum???? Te iubesc mama, si florile pe care mi le-ai prins tu in par, simple si curate ca flacara celor 13 ani, mi-au scanteiat pe crestet mai dogoritor si mai grandios decat cele mai nepretuite podoabe. Poate ca niciodata nu m-am mai simtit asa frumoasa si speciala ca atunci...si nici entuziasmul sufletului de copil nu l-am mai purtat niciodata, orice razboi dus azi mi-e cruce nu cununa, azi nicio reusita nu mai inseamna bucurie caci izvoraste dintr-un sir nesfarsit de renuntari si ofrande, ori poate-i murdarita de inimi si priviri ce nu stiu sa piarda. Nici eu nu stiu, dar macar regretele mele se scurg in dezamagirea de a nu-mi fi fost suficienta ori in repulsia fata de propria incapacitate de a depasi limite, ale mele ori ale celorlalti. Nu am sa gasesc inaltare in a-i cobori pe cei urcati, si ma doare nespus mirosul mocirlei azvarlite de cei lasati in urma. La ce bun, ura transforma in spini si cei mai firavi lauri. Ma zgarie si ma strang, mi-e sila de biruinta intinata de ranchiuna. 2- de ce nu m-am nascut cu fezabilul cifrei? De ce a trebuit sa traiesc si sa simt umilinta agonizanta a celui obisnuit sa poata si sa aiba, de ce am invatat atat de tarziu ca nu sunt decat un graunte de nisip intr-un ocean si ca orice alta farama ma poate strivi oricand? Orice lupta din care iesi obosit si indestulat de deznadejdi inainte de sfarsit e tot lupta pierduta, cel dintai ce renunta nu-i in fapt biruitor decat in mantra vanitatii nemasurate, caci fata de celalalt si fata de cauza nu-i decat un las. Nu intelegi ca prefer infinit lasitatea renuntarii decat absurdul si umilinta cauzelor pierdute?

Duminica. N-am inteles niciodata daca duminica e inceput sau sfarsit. Imi place sa lenevesc fara remuscari pe pervaz, privind afara fara sa fiu privita. Sunt analize oneste si complexe, lipsite de apasarea temerii ca sunt asteptate si despicate de cei ce le-au declansat. Nu am nevoie sa port masca abila si estetica a portfardului ori a diplomatiei, nu conteaza ce rochie port si nici in ce-mi infasor talpile. Cateodata imi trece prin minte ca ma asculti doar pentru ca ma placi, ori pentru ca te inspaimanta greutatea unor linii si forme. N-ai putea sa ma asculti fara sa ma vezi? Sunt tot eu, fie ca imi pavoazez clipele cu dantela si matase voluptuoase si-mi impodobesc trupul cu pietre opulente, fie ca ma tarasc prin viata intr-un edifiu de textile oarecare, lipsit de fast, si fara sa dau culoare si gravitatie chipului cu pensule si pulberi. Duminica sunt ce vreau. Duminica sunt ce simt. Sau poate ca nu mai sunt si nu mai simt nimic si ma agat de infinitatea clipei ca sa nu ma lichefiez in auto-suficienta. Fiindca duminica am nevoie mai mult ca oricand de tot ce-i dincolo de mine. De tine. De voi. Ca sa nu ma pierd pe mine. Stiu, e tot o forma de egoism. Intelegi? Duminica e singura zi in care nu stiu sa fiu singura, ma doare tacerea, si-mi place tumultul oamenilor si lucrurilor care conteaza si pentru care contez.

27. Mult, prea mult...."m-am pierdut pe drum si vreau sa stiu, oare-am sa mai fiu vreodata ce-mi doream sa fiu?....". Nici macar nu conteaza valoarea cifrei, ci strafundurile ei. Pustiul si tristetea pe care le-a adapostit si de care poate nu va mai invata sa se desprinda. Si vina covarsitoare de a fi incapabila sa-mi poleiesc sperantele cu gustul desfatator al implinirii. Am uitat sa ma bucur de acel "pot" si "am". Poate ca nu-i decat un subterfugiu in incercarea ticaloasa de a-ti dovedi ca esti speciala....cineva, candva, te-a mintit ca bucuria si fericirea sunt atributele superficialitatii si ale stagnarii. Ai tot, deci nu mai vrei sa poti si sa ai nimic mai mult. N-auzi ca nu exista limita? Si ca puteai sa fii fericita pana la Cer decat nefericita pana in nucleul Pamantului??

• 

Mi l-a daruit astazi cea mai buna prietena. Imi bucura privirea si imi bucura sufletul, pentru mine e nepretuit ca si ea. Desi vorbesc des despre ea nu imi amintesc sa fi postat si o fotografie ilustrativa. Meet Rebecca, cea care imi intersecteaza universul (da da trolli, ala "roooz") de la 12 ani la infinit. E singura careia ii permit absolut orice, chiar si sa imi tina predici extreme si nesfarsite. Stiu ca isi doreste ce-i mai bine pentru mine si ca eu sunt mult prea sensibila, impulsiva, temperamentala, sentimentala incat sa aleg mereu drumul drept si simplu al ratiunii. Cateodata chiar am nevoie de niste palme verbale. :)

Because we shared the same sickness....

"It's time you see me for who i really am
I'm the walking, wounded, bleeding, clever lies from within
And with your skin stretched tight i'll beat you till you're blind,
I'll do it to you before you do it to me, because we share the same sickness inside.
And with our hands clasped tight you'll beg me not to try,
I'll do it to you before you do it to me, because we share the same sickness inside.
Names mean nothing now, my eyes only see the blackest of the black
Waiting for the kiss of God's fallen children, and there's no turning back!" (Carnifex, Names mean nothing)

Cerul de purpura isi revarsa fasiile dogoritoare si incordate peste chipul statuar si stins, sfredelindu-i obrajii marmorati cu apatie extinctoare de exaltare si sculptandu-i pecetile unor clipe cand viata nu a mai dorit sa percuteze in vene pentru a fi uitata. Degetele albe si reci cuprind mecanic piciorul oglinzii de argint si o apropie de tegumentul incrustat cu scintilatii si basoreliefuri de clestar salinizat si obscur, scurse din sufletul impovarat de siluete unghiulare ce-i sfasiau strafundurile plapande si-i insangerau peretii de peruzea cu lamuri desavarsite prin schingiuirea panzei. Fiecare linie eliberata de impulsia daltilor impetuoase ii mistuie pielea pana inapoi la sinidisisul ce o hraneste cu negura si pustiu, implantandu-i mladite de cicatrici cheloide si despicandu-l de vise si zambete.
Palme otelite si vorace ii cuprind chipul slutit de rabufnirile amaraciunii imanente ce se sustrage antifonarii, ii palpeaza scrijeliturile toride si i le acopera cu soapte domoale, incercand sa patrunda prin ele pana la nervurile ce le intretin durerea si furia , spre a le emboliza si a le reinsemina cu simtiri expulzate. Convulsii violente cuprind trupul vlaguit de trecutul ce l-a zadarnicit cu nevolnicia de a mai ierta, caci amintiri diforme si maladive ii edifica groaza ferventa de a se mai lasa invadat de fasciculele iubirii lui demente si toxice.
Palmele se deschid din inclestare si elibereaza chipul stingher dar prea obosit sa mai lupte, coborand printre valurile castanii spre gatul pe care il dezmiarda din ce in ce mai apasat, imbratisandu-l si siderandu-l cu cercul inexorabil al degetelor, infruptandu-se din voluptatea gandului ca i-ar fi de ajuns o secunda sa ii franga viata pentru a nu mai exista dincolo de el. Simte moliciunea pielii pentru care candva a fost patima si flacara feculenta, si careia azi e ii e inchisoare putrida si cumplita.
Daca ar putea comprima pana cand nu mai pulseaza....nu-i oare aceasta singura cale spre libertate si biruinta?? Unde, cand, cum au pierdut visul si simtirea, pentru ce nu mai inalta ci prabuseste si sfarama, pentru ce chinul acesta nesfarsit si arsita sufletelor ce-si privesc ruinele ingemanarii ce o credeau pentru totdeauna?? La ce bun....ochii ei arzatori s-au stins demult, caci nu-i mai hraneste nici patima si nici furia, nici disperarea de a mai trai inca si inca o zi pentru a simti pana la ultimul atom, nici dorinta de a se mistui in neant pentru a se elibera de pornirile crancene, Iubire, ura, totul, totul s-a stins!

"y (8/27/2010 2:32:01 AM): ma mai iubesti?

z (8/27/2010 2:32:24 AM): poate te iubeam
z (8/27/2010 2:32:33 AM): candva
z (8/27/2010 2:32:35 AM): odata
z (8/27/2010 2:32:37 AM): demult

y (8/27/2010 2:36:04 AM): tu nu ai sa scapi de mine
y (8/27/2010 2:36:38 AM): ar fi ultima greseala in viata ta

z (8/27/2010 2:37:25 AM): TE ROG SA UITI!

y (8/27/2010 2:37:51 AM): nu am cum
y (8/27/2010 2:38:15 AM): nu glumesc tu esti a mea
y (8/27/2010 2:38:25 AM): si numai a mea
y (8/27/2010 2:38:57 AM): asa k o sa fii o viata numai a mea"

Doar durerea a ramas vie si neimblanzita. Stapaniti candva de aceeasi boala perfida si pernicioasa, condamnati sa se caute fara a se mai gasi cu adevarat vreodata. Trup langa trup si suflet langa suflet, alaturi in osanda de a nu mai fuziona fiindca nervurile frante de o greseala ingropata in pulberea trecutului ce refuza sa moara nu stiu si nu pot sa uite durerea ce a impins-o atunci sa le smulga violent.
E vinovata ca s-a nascut lipsita de substanta analgezica a iertarii, e vinovat ca i-a indus nevoia de a-si seda amintirile cand acesta este singurul lucru pe care nu poate si nu va invata vreodata sa il faca.

N'aimez que moi!

"Danser, du regard et des mains apprivoiser
Danser, fermer les yeux ne surtout plus penser
Du bout des doigts te toucher te troubler
Tomber, dans cet orage mourir foudroyé
Dans ce volcan, me perdre et m'y brûler
Aime-moi
Comme une parenthèse, une pose une trêve, un vide ou je me noie
Comme l'amour en rêve sans interdit sans règle ne plus penser qu'à ça
Et comme un sacrilège assouvir le cortège de mes désirs de toi
Et j'arrête le temps respire à contre temps ne respire presque pas
Je trace le chemin de la bouche de mes mains te dessine la voie
Et c'est moi qui décide qui t'emmène et te guide et dispose de toi
Aime-moi..." (Claude Barzotti, Aime-moi)

"Conceput in perioada primului razboi mondial si invaluit in tragedia care a curmat atatea povesti de dragoste, era un omagiu adus iubirii fragile si inocente si farmecului desuet al cartilor postale. Metaforic, era imaginea sarutului lasat pe obraz poate pentru ultima oara, si briza suava pastrata de o scrisoare in transeele lui 1916." (descrierea completa aici)

Cum sa reproduci percutarile un parfum pe care nu l-ai simtit si purtat vreodata? Intocmai cum ai descrie o iubire care nu a existat, halucinant de febrila si intinsa fiindca necunoscand primordiu nu stie nici sa agonizeze, nu se abandoneaza docila canoanelor si uniformitatii pernicioase. E usor straniu, arsita trecutului olfactiv netrait iti mistuie retina si privirea ti se topeste peste recipient in sclipiri harazite sa ii palpeaze curbele si insertiile luxuriante, asimilandu-le si sedimentandu-le, dupa cum degetele tale pastreaza senzatia indusa artificial de visul rasfirarii printre alte degete, al inclestarii in vesnicia inimilor, in fezabilul celei din urma clipe ce tresalta in cea dintai intersectie. Printre pleoapele deschise spre firidele imaginatiei se preling scintilatii de chihlimbar efervescent si voluptuos, la fel de vertiginoase si tulburatoare ca dansul fara cusur al trupurilor ce isi picteaza simbioza fara sa o fi cunoscut si isi unesc aripile fara sa le fi apropiat. N-a fost, si totusi este. Nu ai atins, si totusi ochii si palmele tale pastreaza aievea cosumptia extazului neinfaptuit dar intuit.
Cataracta de miresme opulente si imbietoare iti impresoara narile cu vanitatea privilegiului de a te infrupta vorace din siropul de trandafir bulgaresc si violete calandrat prin impletitura bogata de iris, liliac, ambra si santal, suflate cu pulberi vanilinate, tot astfel cum sfincterele memoriei olfactive elibereaza particulele iluziilor unor sarutari infiltrate ca un stindard in pielea infasurata in miez auriu si catifelat de pepene, in asfintit si in valuri, in dorinta de a poseda si a retine. Poate miroase a fericire, a vortex launtric descatusat si incandescent, asemenea nectarului de purpura ce curge prin venele cuprinse de infiorarea patimii de a-ti lasa sufletul navalnic sa rabufneasca si sa se suprapuna extensiilor altui suflet la fel de impetuos.
Gustul floral-ciprat al decadentei iti invaluie esofagul intr-o dulce exaltare, invadandu-i si supunandu-i celulele cu nevoia imperioasa de a se hrani iar si iar, intocmai precum organele simtirii netraite si nedetonate par a-si imagina si intinde nervuri conductoare de seva consistenta si revigoranta a unor soapte nerostite pentru a nu se irosi dincolo de hlamida protectoare a incifrarii launtrice, unde bulbii lor se pot rasfrange fara intinari si osanda. E savoarea lichidului ce-ti invesmanteaza existenta cu atomi de aristocratie si unicitate, deopotriva cu lava imanenta ce sculpteaza stalactite in constiinta ferventei celor ce ar fi putut sa fie si nu sunt, ori au fost si nu mai pot sa fie.
Si tu pouvais t'imaginer son odeur sans le sentir et l'embrasser sans le toucher, puis je pourrais m'imaginer comment serait-il que tu m'aimes et que je t'aimes. N'aimer que moi, n'aimer que toi...

• Nucleul articolului mi-a fost daruit de Zuze, care intr-o expansiune a miresmelor preferate au strecurat si acest Caron a carui denumire mi-a rezonat in suflet. Si m-am gandit cum ar fi sa descriu o aroma numai de la un ansamblu de cuvinte si o fotografie, caci poate astfel as putea descrie si magia unor simtiri pe care nu le-am trait.
  

Cause it's hard to hold a candle in a cold September rain

"And when your fears subside
And shadows still remain
I know that you can love me
When there's no one left to blame
So never mind the darkness
We still can find a way
'Cause nothin' lasts forever
Even cold September rain
If we could take the time
to lay it on the line
I could rest my head
Just knowin' that you were mine
All mine
So if you want to love me
then darlin' don't refrain
Or I'll just end up walkin'
In the cold September rain"....

"(...) am venit aici să dau cea mai frumoasă definiţie a fericirii, să aflaţi cît de efemeră e, cît de frumoasă e fără s-o fi văzut vreodată, cît de trecătoare e fără să-i pese, cît de nemuritoare e fără să se fi născut vreodată, cît de preţioasă e fără să dai doi bani pe ea, cum e fără să ştii atunci cînd e, cum a fost atunci cînd ştii cum a fost, cum o înveţi pe de rost cînd nu mai e, cînd e şi nu e, cînd nu e şi e, cît e de adevărată fără să ştii vreodată unde e, cît de nedefinită e fără s-o defineşti, cît e de infinită cînd e definită, cît e ea de fericire fără să fie nefericire, cît e ea de fericire, cît e ea de amintire, cum e ea aproape întotdeauna trecută şi aproape niciodată prezentă, ca un fluture care hibernează prin visele noastre şi zboară doar atunci cînd ne gîndim la el, văd că v-aţi cam pierdut răbdarea, v-am avertizat de la bun început că nu veţi asista la o descoperire epocală şi nici la vreo chestie genială, v-aţi cam plictisit şi aţi cam plecat, dar, cu toate astea, eu am venit aici să dau cea mai frumoasă definiţie a fericirii...". Nu mai stiu provenienta citatului, e doar o frantura din colectia mea de fraze reverberante ale sufletului, pe care mi le asum cateodata fara sa scriu cu litere mari si ingrosate autorul caci imi place sa cred ca prin suprapunere si identificare sunt pe jumatate si ale mele.
Nu stiu cine ti-a spus tie ca fericirea are prezent si viitor, in fapt cunoaste doar timpul trecut cu extensii "postume". Hai, spune "sunt fericit!"....asa-i ca imediat ce ai rostit ultima litera constructia e deja trecut? Poate ca entuziasmul si exaltarea inca mai persista, dar trebuie sa te avertizez ca acel creuzet in care au luat nastere nu va subzista si ca va trebui sa le gasesti mereu un alt recipient, ori sa le reformulezi si retraiesti astfel incat sa nu isi piarda coordonatele bazice si sa nu mai corespunda contextului si matricei in care au prins drept la viata si manifestare.
Habar nu am daca evolutia amplifica sau stinge. Stiu insa ca si imperfectiunea are farmecul ei, ca poate fi tot atat de incandescenta si intensa ca si perfectiunea, ba chiar mai presus caci orice handicap imprima dorinta auto-depasirii limitelor. In plus, ar putea avea sansa evadarii din fata nevoii firesti a naturii de a distruge ceea ce i se opune sfidandu-i dreptul la exclusivitatea perfectiunii si echilibrului. Nu e o invitatie la a te multumi cu un putin mutilat si had, ci un manifest in favoarea pastrarii amintirilor in forma initiala in incercarea de a pastra unicitatea trairilor in timp si spatiu.
Una din cele mai dragi perechi de cercei a fost luata dintr-un targ de antichitati fara inchizatori si cu cateva pietre lipsa. As putea sa ii reconditionez, dar nu ar mai fi atat de speciali fiindca i-as lipsi de aspectul vintage si de incarcatura sentimentala.
In spatele genunchiului drept si pe pulpa am cateva cicatrici, am cazut acum fix un an printr-un gardut de sarma netivita. Nu stiu daca le-as scoate, au coincis cu incheierea unei perioade amare si triste care a schimbat totul in mine si in jurul meu, si am ajuns sa le percep ca pe o pecete care sa ma ajute sa merg mai departe si sa nu-mi mai doresc vreodata sa ma intorc.
Pe cotul drept am o infloritura desenata in caderea dintr-un cires printr-un gard decorat de cuie proieminente, impinsa fiind de un bun prieten. Nici pe aceasta nu as scoate-o, imi aminteste ca uneori poti vedea inca de la inceput si la tot pasul semnele rautatii si cu toate astea preferi sa le ignori sau sa le aplatizezi strivindu-le cu sentimente. Atasamentul si prietenia mea, sau iubirea lui. Nici unele nici altele nu ar trebui sa justifice si sa curate alegerea de a face rau atunci cand puteai sa nu il faci.
Lumanarea de mai sus mi-a fost daruita de cea mai buna prietena acum doi ani, cand dupa un an de respingere furioasa si violenta a oricarei posibilitati de intoarcere, am simtit nevoia sa dau trecutului o noua sansa. Am uitat-o in masina si s-a topit intr-o secunda. Tot astfel cum apoi s-a topit totul, incepand cu oameni si lucruri in care credeam, pentru care simteam, in care ma regaseam, si terminand cu mine insami. Nu am sa regret niciodata formele pierdute, daca ar fi avut fond pe care sa se sprijine probabil ca si astazi le-as fi perceput intre aceleasi limite si avand aceeasi armonie. As putea sa incerc sa o remodelez incalzind-o, dar mi-e clar ca doar pentru un necunoscator proportiile ar mai fi perfecte si stiu ca indiferent de indemanare ambalajul va pastra urmele de ceara topita. La ce bun? Imi place asa, relicva a certitudinii ca orice a ajuns din stare lichida in stare solida e oricand pasibil sa repete procesul in sens invers. Nu pot promite ca nu am sa o uit intr-o zi de vara pe pervaz. Si mai mult, nu pot promite ca nu am sa simt candva dorinta sa o aprind si si sa o privesc cum se mistuie. Ori privindu-i diformitatea existenta, imi pot aminti consecintele iresponsabilitatii mele suficient de tare incat sa o protejez de deteriorari viitoare. Si privindu-mi cicatricile trupului si sufletului, am o sansa sa ma apar de prezentul durerii cu trecutul ei.
Stii, eu renunt la vis. Numeste-ma lasa, dar refuz sa lupt pentru un univers in care alaturarea si suprapunerea sunt totuna. Doua corpuri si doua suflete ce merg unul langa altul sunt fix asta, DOUA. Paralele. Cateodata lipite, dar niciodata intersectate. Nu ma intereseaza sa-mi umplu singuratatea cu o alta singuratate, nu-i nimic apreciabil in asemenea optiune, ci doar o neonorabila comoditate. Poate ca tu, x, gasesti tihna in asociere, si nu ai suficienta forta sa fuzionezi de teama ca va trebui sa lupti trup si suflet pentru a pastra suprapunerea. Caci niciun centimetru nu trebuie sa ramana neivadat si neacoperit, si pentru asta fiecare parte va fi condamnata la previziune si adaptare permanenta, extensionand sau retragand, rotunjind sau franjurand.
Ar putea pierde lupta, dar la fel de bine ar putea dobandi valente si capacitati nebanuite si colosale prin incercarile de a mentine ritmul si forma. Perfectionarea intregului atrage perfectionarea jumatatilor componente, dupa cum independenta si incompatibilitatea lor nu va duce vreodata decat la un comfort mediocru. Apasa "nu renunta!" inainte sa ma vezi plecand printr-o ploaie rece de Septembrie, sau pune-mi punct. Ai curajul sa-ti promiti ca te va multumi o alaturare in detrimentul unei suprapuneri si ca ai sa poti trai o viata asa?Daca nu, atunci nu-mi mutila si nu-ti mutila trairile ci doar fragmenteaza-le. Pune-mi puncte de suspenise, sau punct si virgula. Desprinde-le si aranjeaza-le astfel incat intr-o zi, sa poata fi lipite ca si cum nu s-ar fi separat. Nu timpul ma sperie, ci evidenta discontinuitatii. Fiindca visul nu poate subzista decat pe o suspendare, niciodata pe un sfarsit. Ca atunci cand induci coma pentru a putea conserva viata pana cand organele incep sa functioneze la parametri normali. Spune-mi, e coma artificiala ca sa ma salvezi, ori moarte sa ma stingi?........