No help needed

eu am uitat...

Frica de inaltime

Stateam ghemuiti langa trunchiul greoi si noduros al salciei ce se despica in doua brate vanjoase, rasfirand impletituri si mladite aidoma unui suvoi neobosit de ghirlande matasoase,si ploaia se strecura cu dibacie printre ele impregnandu-se lacom in tesatura moale, patrunzand in piele si oase cu intepaturi marunte si reci. Un ramasag absurd si brutal si intr-o clipita o vad aruncandu-si incaltarile in iarba uda si presandu-si palmele si talpile goale de scoarta rugoasa si brazdata de mici brese ascutite, incercand sa se inalte pana la scorbura coagulata de secesiunea trunchiului. Inainteaza anevoios si aluneca de cateva ori, zdobindu-si genunchii si pielea supla a antebratelor de crustele si crestaturile stridente si incisive. Atinge cu varful degetelor crevasa sapata in lemn si ochii ei raspandesc sclipiri de vanitate presarand asupra noastra secunde de pretuire si naucire, apoi se lasa sa alunece moale in jos macinandu-si trupul de faliile rigide. Abia cand se prabuseste pe pamantul ruginiu si reavan i-am vazut ochii inchisi, si am incremenit vazand-o implantandu-si pumnii sangeranzi si stransi in mormantul de frunze si zabovind asa minute in sir, plangand incet cu capul afundat in pardoseala arsa de toamna. Atunci am aflat intaia oara ca ii era teama de inaltime si ca fiecare pas fusese aidoma unui junghi, impaienjenindu-i privirea si facandu-i tamplele sa zvacneasca asurzitor. Avea 16 ani si-i clocoteau in sange o mie de vise nenascute ce-i ascuteau si-i catalizau fiecare indrazneala si fiecare obraznicie contra firii ei istovite si maladive.
Am intalnit-o iarasi dupa zece ani, si micul meu temerar avea aceeasi privire dogoritoare ca in ziua cand ne privea de pe culmea disperarii ei de copil, insa arsita ochilor ei nu mai era inaltatoare, ci vlaguita si epuizata. Capul ei frumos nu mai purta mreaja de fire de matase castanie, si imi imaginam durerea cu care aparatul neted isi croise nemilos drum prin ele sfartecandu-le scanteierile de chihlimbar si supunandu-le undele delicate,furandu-i farame de demnitate. Nu am putut sa-i spun, insa femeia din fata mea nu mi s-a parut nicicand mai demna decat atunci, cand pasea printre corpurile vesele si pestrite in rochia ei de muselina alba, cu pielea marmorata acoperita de un puf fin si bratele inflorite pe alocuri cu mici peceti vinetii...pentru a doua oara in viata, isi biruise teama de inaltime si biruiese prapastia fara fund in care o azvarlisera samanta neagra ce-i crescuse in piept intr-o zi fara data si apoi multimea de prafuri si raze cu care-i intoxicau corpul ca mugurul putred sa nu se deschida. Intr-o seara de toamna isi zdrelise genunchii si palmele invingandu-si cea mai mare spaima...si-apoi pielea se vindecase repede, dar ii ramasese in podul palmei o cruce micuta, semn al curajului zamislit intr-un suflet de copil. Azi o alta cruce o poarta pe san,si-mi pare mai frumoasa si mai delicata ca atunci cand zacea in frunzele ude, si mai vanitoasa decat in clipa in care varful degetelor atinsese crevasa din trunchi. Fiindca azi intai a zacut, si abia apoi a urcat...intai s-a zbatut pe lespedea ce acoperea condamnarea la a nu mai fi, si apoi a atins si a strans in pumni celule de speranta si viata.

Nicaieri,niciodata

Am inchis ochii sa nu ii mai simt privirea trista si goala,insa flacarile ce rabufnesc din cavitatile scrijelite de atatea mari curse imi strapung pleoapele si-mi ard pupilele prea lase sa preia icoana atator dureri slute. Nu mai stiu cate clipe s-au scurs de cand strang cu furie si neputinta mana plapanda si rece,sperand ca lichidul purpuriu ce-mi traverseaza trupul si se strecoara prin branula cumplita o va invada cu bulbi de viata si vise si ii vor incalzi venele amortite de zbaterile furioase ale sevei ce s-a revarsat prin plagile nefericirii. Stiu ca o doare,si as da orice sa ii pot curma chinul infinit,sa nu mai simta nimic,sa nu mai auda nimic....sa nu mai vada chipurile albe ce se apropie si se departeaza,o ating si rup bucati din ea,apoi le cos la loc ca si cum nu ar simti ca o parte din ea lipseste,ca si cum ar putea trai asa mutilata si carpita cu minciuni sterilizate. Prin tubul subtire si transparent picaturile se napustesc maculand porii lacomi ai plasticului infam,insa nu spre bratul secatuit,ci spre inapoi,ca si cum trupul ei ar refuza sa primeasca bucati din rasaritul de maine.

Chipurile albe se apropie din nou,si ea tresare dar nu mai are putere sa fuga din calea lor,si apoi branulele sunt smulse din radacinile neguroase si picaturi de viata se preling acum irosite peste aripile ranite de moarte,si pentru a doua oara imi pare ca nu le vrea,ca nu mai vrea decat sa se stinga demn departe de toate privirile intinate cu mila care o infioara.Isi atinge pantecul de copil cautand infrigurata perla plamadita din soapte si palme intrepatrunse printre zambete de lumanari tanguitoare,cand furtuni izbeau peretii de piatra ce le invaluiau complice teama de a nu se pierde.Nu si-a dorit-o niciodata,o inspaimanta matca diforma in care viata inmugurea in viata,sufletul in suflet,trupul in trup.Si-apoi,nici macar nu-si mai dorea sa pastreze in celulele bolnave de tristete fire de trecut azvarlit si condamnat la desprindere,isi amintea deznadejdea cu care a primit setea celuilalt trup de a ramane pentru totdeauna legat de al sau.....dar cand a simtit-o crescand din carne si sange,tresarind firav si intremandu-se cu rasuflarea calda ce-i invaluia cuibul si-i implanta batai ritmate,nu a mai putut sa lupte,sa urasca....nimeni niciodata nu a mai iubit o perla asa cum a iubit-o ea dupa ce o va fi anulat zadarnic cu negare,pana la urma era a ei,rasarise si se deschisese sub palma ce framanta acum cu dementa mormantul purpuriu,incercand sa infiga unghiile si sa o scoata de acolo,sa o salveze de organismul vatamat ce se razvratise dintr-odata...ii cuprind mainile,nu mai pot sa privesc cum isi mutileaza sufletul rascolind lespedea sub care nu mai zace acum decat un gol nesfarsit,cel mai dureros gol ce-l poate purta...dar ea se zbate si urla ca o fiara ranita,nu mai are lacrimi sa planga peste mormantul din pantec,se ghemuieste pe patul stingher si-si trage genunchii la piept sa nu mai simta golul cu care nu stie si nu mai vrea sa traiasca. Nimic din ce ii spun nu mai are rost,pentru ea zborul s-a sfarsit,i-au rupt aripile in mii de fasii si i-au dat drumul de pe culmea cea mai inalta. N-am s-o intreb daca a vorbit trecutului nici fericirea si nici durerea bulbului ce a rasarit si a apus...stiu ca e prea demna si prea scarbita incat sa imparta cu el povara visului nenascut,ca nu vrea sa-i lase crapaturi prin care sa poata sa se strecoare inapoi langa ea,ca totul a murit in clipa in care pasarea fara aripi s-a zdrobit de stanci.Nu,nu va stii niciodata....nimic din ce vine din el nu poate sa o vindece cu resemnare,ii e strain si murdar si zidul pe care ea l-a ridicat de atatea ori e azi recladit cu nicaieri si niciodata.

nu,nu stiu...

ganduri de prima-iarna

numai pentru mine........