"And when your fears subside
And shadows still remain
I know that you can love me
When there's no one left to blame
So never mind the darkness
We still can find a way
'Cause nothin' lasts forever
Even cold September rain
If we could take the time
to lay it on the line
I could rest my head
Just knowin' that you were mine
All mine
So if you want to love me
then darlin' don't refrain
Or I'll just end up walkin'
In the cold September rain"....
"(...) am venit aici să dau cea mai frumoasă definiţie a fericirii, să aflaţi cît de efemeră e, cît de frumoasă e fără s-o fi văzut vreodată, cît de trecătoare e fără să-i pese, cît de nemuritoare e fără să se fi născut vreodată, cît de preţioasă e fără să dai doi bani pe ea, cum e fără să ştii atunci cînd e, cum a fost atunci cînd ştii cum a fost, cum o înveţi pe de rost cînd nu mai e, cînd e şi nu e, cînd nu e şi e, cît e de adevărată fără să ştii vreodată unde e, cît de nedefinită e fără s-o defineşti, cît e de infinită cînd e definită, cît e ea de fericire fără să fie nefericire, cît e ea de fericire, cît e ea de amintire, cum e ea aproape întotdeauna trecută şi aproape niciodată prezentă, ca un fluture care hibernează prin visele noastre şi zboară doar atunci cînd ne gîndim la el, văd că v-aţi cam pierdut răbdarea, v-am avertizat de la bun început că nu veţi asista la o descoperire epocală şi nici la vreo chestie genială, v-aţi cam plictisit şi aţi cam plecat, dar, cu toate astea, eu am venit aici să dau cea mai frumoasă definiţie a fericirii...". Nu mai stiu provenienta citatului, e doar o frantura din colectia mea de fraze reverberante ale sufletului, pe care mi le asum cateodata fara sa scriu cu litere mari si ingrosate autorul caci imi place sa cred ca prin suprapunere si identificare sunt pe jumatate si ale mele.
Nu stiu cine ti-a spus tie ca fericirea are prezent si viitor, in fapt cunoaste doar timpul trecut cu extensii "postume". Hai, spune "sunt fericit!"....asa-i ca imediat ce ai rostit ultima litera constructia e deja trecut? Poate ca entuziasmul si exaltarea inca mai persista, dar trebuie sa te avertizez ca acel creuzet in care au luat nastere nu va subzista si ca va trebui sa le gasesti mereu un alt recipient, ori sa le reformulezi si retraiesti astfel incat sa nu isi piarda coordonatele bazice si sa nu mai corespunda contextului si matricei in care au prins drept la viata si manifestare.
Habar nu am daca evolutia amplifica sau stinge. Stiu insa ca si imperfectiunea are farmecul ei, ca poate fi tot atat de incandescenta si intensa ca si perfectiunea, ba chiar mai presus caci orice handicap imprima dorinta auto-depasirii limitelor. In plus, ar putea avea sansa evadarii din fata nevoii firesti a naturii de a distruge ceea ce i se opune sfidandu-i dreptul la exclusivitatea perfectiunii si echilibrului. Nu e o invitatie la a te multumi cu un putin mutilat si had, ci un manifest in favoarea pastrarii amintirilor in forma initiala in incercarea de a pastra unicitatea trairilor in timp si spatiu.
Una din cele mai dragi perechi de cercei a fost luata dintr-un targ de antichitati fara inchizatori si cu cateva pietre lipsa. As putea sa ii reconditionez, dar nu ar mai fi atat de speciali fiindca i-as lipsi de aspectul vintage si de incarcatura sentimentala.
In spatele genunchiului drept si pe pulpa am cateva cicatrici, am cazut acum fix un an printr-un gardut de sarma netivita. Nu stiu daca le-as scoate, au coincis cu incheierea unei perioade amare si triste care a schimbat totul in mine si in jurul meu, si am ajuns sa le percep ca pe o pecete care sa ma ajute sa merg mai departe si sa nu-mi mai doresc vreodata sa ma intorc.
Pe cotul drept am o infloritura desenata in caderea dintr-un cires printr-un gard decorat de cuie proieminente, impinsa fiind de un bun prieten. Nici pe aceasta nu as scoate-o, imi aminteste ca uneori poti vedea inca de la inceput si la tot pasul semnele rautatii si cu toate astea preferi sa le ignori sau sa le aplatizezi strivindu-le cu sentimente. Atasamentul si prietenia mea, sau iubirea lui. Nici unele nici altele nu ar trebui sa justifice si sa curate alegerea de a face rau atunci cand puteai sa nu il faci.
Lumanarea de mai sus mi-a fost daruita de cea mai buna prietena acum doi ani, cand dupa un an de respingere furioasa si violenta a oricarei posibilitati de intoarcere, am simtit nevoia sa dau trecutului o noua sansa. Am uitat-o in masina si s-a topit intr-o secunda. Tot astfel cum apoi s-a topit totul, incepand cu oameni si lucruri in care credeam, pentru care simteam, in care ma regaseam, si terminand cu mine insami. Nu am sa regret niciodata formele pierdute, daca ar fi avut fond pe care sa se sprijine probabil ca si astazi le-as fi perceput intre aceleasi limite si avand aceeasi armonie. As putea sa incerc sa o remodelez incalzind-o, dar mi-e clar ca doar pentru un necunoscator proportiile ar mai fi perfecte si stiu ca indiferent de indemanare ambalajul va pastra urmele de ceara topita. La ce bun? Imi place asa, relicva a certitudinii ca orice a ajuns din stare lichida in stare solida e oricand pasibil sa repete procesul in sens invers. Nu pot promite ca nu am sa o uit intr-o zi de vara pe pervaz. Si mai mult, nu pot promite ca nu am sa simt candva dorinta sa o aprind si si sa o privesc cum se mistuie. Ori privindu-i diformitatea existenta, imi pot aminti consecintele iresponsabilitatii mele suficient de tare incat sa o protejez de deteriorari viitoare. Si privindu-mi cicatricile trupului si sufletului, am o sansa sa ma apar de prezentul durerii cu trecutul ei.
Stii, eu renunt la vis. Numeste-ma lasa, dar refuz sa lupt pentru un univers in care alaturarea si suprapunerea sunt totuna. Doua corpuri si doua suflete ce merg unul langa altul sunt fix asta, DOUA. Paralele. Cateodata lipite, dar niciodata intersectate. Nu ma intereseaza sa-mi umplu singuratatea cu o alta singuratate, nu-i nimic apreciabil in asemenea optiune, ci doar o neonorabila comoditate. Poate ca tu, x, gasesti tihna in asociere, si nu ai suficienta forta sa fuzionezi de teama ca va trebui sa lupti trup si suflet pentru a pastra suprapunerea. Caci niciun centimetru nu trebuie sa ramana neivadat si neacoperit, si pentru asta fiecare parte va fi condamnata la previziune si adaptare permanenta, extensionand sau retragand, rotunjind sau franjurand.
Ar putea pierde lupta, dar la fel de bine ar putea dobandi valente si capacitati nebanuite si colosale prin incercarile de a mentine ritmul si forma. Perfectionarea intregului atrage perfectionarea jumatatilor componente, dupa cum independenta si incompatibilitatea lor nu va duce vreodata decat la un comfort mediocru. Apasa "nu renunta!" inainte sa ma vezi plecand printr-o ploaie rece de Septembrie, sau pune-mi punct. Ai curajul sa-ti promiti ca te va multumi o alaturare in detrimentul unei suprapuneri si ca ai sa poti trai o viata asa?Daca nu, atunci nu-mi mutila si nu-ti mutila trairile ci doar fragmenteaza-le. Pune-mi puncte de suspenise, sau punct si virgula. Desprinde-le si aranjeaza-le astfel incat intr-o zi, sa poata fi lipite ca si cum nu s-ar fi separat. Nu timpul ma sperie, ci evidenta discontinuitatii. Fiindca visul nu poate subzista decat pe o suspendare, niciodata pe un sfarsit. Ca atunci cand induci coma pentru a putea conserva viata pana cand organele incep sa functioneze la parametri normali. Spune-mi, e coma artificiala ca sa ma salvezi, ori moarte sa ma stingi?........
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu