N-as putea spune in ce masura titlul implica romanul omonim al lui Marian Barbu fiindca, desi rafturile bibliotecii personale il gazduiesc de atatia ani, nu l-am citit si nu indraznesc sa emit ipoteze. Poate pentru ca ma ingrozea dimensiunea semnificatiilor actiunilor sau inactiunilor naturii umane astfel viciate, sau poate pentru ca niciodata nu m-a atras suficient incat sa il prefer altora.
Astazi insa a venit ca o palma zdrobitoare peste fiecare secunda cand am inchinat si incredintat ganduri, sentimente si vise aproapelui meu. In numele prieteniei pentru care prin defintie as face orice, in numele diminetilor din copilarie cand ne trezeam cu totii in acelasi pat dupa nopti nedormite de prea multa cola si ciocolata, si mama ne aducea ceai de zmeura si sandwich-uri taiate in forma de stea....cand alergam prin iarba si-mi meceam genunchii impleticindu-ma in incaltarile usor prea mari ori in firele dese si taioase din marea verde si nesfarsita. Cand ne urcam in copaci si tu ne speriai cu cate o ganganie pana cand ingrozita imi dadeam drumul sa alunec pe trunchiul umed si rece, caci daca imi amintesc bine, prietenul meu drag, tu nu ai avut niciodata mila pentru firea noastra slaba si prapastioasa chiar daca asta insemna palme zdrelite si vanatai capatate in cadere. Te iertam imediat, un copil nu stie si nu poate sa judece si sa condamne un alt copil, si razboaiele copilariei sunt peceti de care iti amintesti cu drag peste ani. Nici nu mai tin minte cate cucuie mi-ai daruit sau cate semne mi-au incrustat pe piele inconstienta si imaturitatea ta, intr-un fel nici acum nu-mi pasa si nu le regret caci prefer tatuajele dovezi ale prieteniei ce ne-a legat candva pentru a nu uita ca, inainte sa ajung sa simt sila, dezamagire, si resemnare vecina cu o semi-letargie fata de caderea cortinei, am fost capabila sa daruiesc atat de mult oamenilor in care am crezut uneori mai tare decat in mine insami. Ma indoiesc de realitatea mea, dar nu ma indoiam de a ta. In ultimii ani am simtit mai des ca oricand nevoia sa spun ca prietenii sunt cei care nu se plang niciodata ca au umerii uzi....nu are rost sa contorizez de cate ori m-am simtit vinovata ca te impovaram cu vise halucinante si absurde, cu planuri fara noima, cu iubiri mai vesnice si mai grave decat moartea. Ti-am ridicat altar sa-ti multumesc pentru toate momentele cand lovita si speriata fugeam sa plang acolo unde ma credeam inteleasa si in siguranta, si chiar uitam uneori ca nu avem acelasi sange si ca prietenia si anii nu-s pavaza impotriva unei naturi putrezite nativ sau poate doar murdarita in urma atator trairi si necazuri ce te martirizau in ochii mei. Mi-ai cunoscut fiecare zambet, mi-ai temperat sau poate mi-ai intretinut jarul si inflacararea, l-ai placut sau l-ai detestat aproape de ura....ai simtit poate fiecare mare de lacrimi si tristete fara margini, m-ai inteles sau m-ai palmuit cu vorbe grele sa incetez cu artizanatul durerii si sa nu mai aleg caile simtirii. Nu s-a prins nimic, n-ai inteles ca nu suntem facuti din acelasi lut si ca eu niciodata nu am sa-mi pot trada sufletul cu ratiunea, ca am sa continui sa simt, sa pierd si sa gresesc, in timp ce tu vei urca pe culmi a caror inaltime imi dadea fiori. Vezi, aici abilitatea mea de a zari samburele negru din pantecul alb nu a mai functionat....trebuia sa imi imaginez ca nu te dezbraci de suflet doar fata de unii si il pastrezi fata de "cei dragi", ca pentru tine nu suntem decat niste pioni in goana ta dupa arginti murdari si ruginiti si ca ne vei sacrifica oricand orgoliului si avaritiei tale fara margini. M-ai vandut ca sa ma poti cumpara....nu stiai oare ca tradarea nu-i treapta ci cavitate in scara, ca nu poti cumpara ce nu a avut niciodata pret ci s-a daruit aceluia de bunavoie, ca lovind in ce iubea el si ce il iubea, nu vei sparge sfera ci numai o vei zgaria. Candva sufeream pentru suferinta ta, si-ti daruiam tacere in locul povestilor fara sfarsit ca sa uit ca eu, neimpartasindu-ti gandurile si neprivindu-te niciodata altfel, eram pricina frustrarilor tale. Nu pot condamna un om ca simte mai mult decat ar trebui, ii iert imprudenta prin decenta tacerii....dar il ucid de mii de ori la gandul ca totul a fost doar un joc ieftin si murdar, ca disponibilitatea umarului nu era decat o capcana pentru a creea iluzia generozitatii, ca toate sfaturile nu erau decat lovituri de bici spre a ma dirija de pe drumul meu spre drumul tau.
In numele unei alte prietenii, nu am sa vin sa te eviscerez de maruntaiele putrede si otravite cu unghiile mainilor zdrelite de scoartele nucilor copilariei noastre....mi-as dori insa sa simti si tu curgandu-ti prin vene otrava si furia celui ce stie ca a fost tradat si sacrificat unor sentimente pe care nu le-a vrut si nu le-a acceptat niciodata. Mi-e sila, prietene.....mi-e sila de mine ca nu am putut sa-mi imaginez ca aproapele nostru tradeaza si ca ai fi in stare de orice, chiar si sa distrugi ce nu poti sa ai, sa murdaresti cu minciunile si intrigile tale...dar mai sila imi e de chipul ce-mi pare mai diform si strain ca oricand, de prietenia in numele careia continui sa-ti intinzi panzele tale acide sperand ca nu am sa simt cum imi taie carnea.
Nu am putere sa te privesc in ochi fara sa nu iti strig ca stiu totul, ca esti rau pana in maduva oaselor si ca nu mai pot nici sa respir in preajma ta caci ma sufoca infectia tradarii. In numele celor 19 ani ce stau intre noi nu am sa iti smulg bucata aia de carne moarta ce-ti zace in piept, mi-ar arde mainile. Am sa uit insa ca am simtit candva regretul ca nu ne curge prin vene acelasi sange, si am sa invat, inca o data, ca prietenia dintre un barbat si o femeie dureaza doar pana la sentimentele viciate si intrigile celui dintai.
Astazi insa a venit ca o palma zdrobitoare peste fiecare secunda cand am inchinat si incredintat ganduri, sentimente si vise aproapelui meu. In numele prieteniei pentru care prin defintie as face orice, in numele diminetilor din copilarie cand ne trezeam cu totii in acelasi pat dupa nopti nedormite de prea multa cola si ciocolata, si mama ne aducea ceai de zmeura si sandwich-uri taiate in forma de stea....cand alergam prin iarba si-mi meceam genunchii impleticindu-ma in incaltarile usor prea mari ori in firele dese si taioase din marea verde si nesfarsita. Cand ne urcam in copaci si tu ne speriai cu cate o ganganie pana cand ingrozita imi dadeam drumul sa alunec pe trunchiul umed si rece, caci daca imi amintesc bine, prietenul meu drag, tu nu ai avut niciodata mila pentru firea noastra slaba si prapastioasa chiar daca asta insemna palme zdrelite si vanatai capatate in cadere. Te iertam imediat, un copil nu stie si nu poate sa judece si sa condamne un alt copil, si razboaiele copilariei sunt peceti de care iti amintesti cu drag peste ani. Nici nu mai tin minte cate cucuie mi-ai daruit sau cate semne mi-au incrustat pe piele inconstienta si imaturitatea ta, intr-un fel nici acum nu-mi pasa si nu le regret caci prefer tatuajele dovezi ale prieteniei ce ne-a legat candva pentru a nu uita ca, inainte sa ajung sa simt sila, dezamagire, si resemnare vecina cu o semi-letargie fata de caderea cortinei, am fost capabila sa daruiesc atat de mult oamenilor in care am crezut uneori mai tare decat in mine insami. Ma indoiesc de realitatea mea, dar nu ma indoiam de a ta. In ultimii ani am simtit mai des ca oricand nevoia sa spun ca prietenii sunt cei care nu se plang niciodata ca au umerii uzi....nu are rost sa contorizez de cate ori m-am simtit vinovata ca te impovaram cu vise halucinante si absurde, cu planuri fara noima, cu iubiri mai vesnice si mai grave decat moartea. Ti-am ridicat altar sa-ti multumesc pentru toate momentele cand lovita si speriata fugeam sa plang acolo unde ma credeam inteleasa si in siguranta, si chiar uitam uneori ca nu avem acelasi sange si ca prietenia si anii nu-s pavaza impotriva unei naturi putrezite nativ sau poate doar murdarita in urma atator trairi si necazuri ce te martirizau in ochii mei. Mi-ai cunoscut fiecare zambet, mi-ai temperat sau poate mi-ai intretinut jarul si inflacararea, l-ai placut sau l-ai detestat aproape de ura....ai simtit poate fiecare mare de lacrimi si tristete fara margini, m-ai inteles sau m-ai palmuit cu vorbe grele sa incetez cu artizanatul durerii si sa nu mai aleg caile simtirii. Nu s-a prins nimic, n-ai inteles ca nu suntem facuti din acelasi lut si ca eu niciodata nu am sa-mi pot trada sufletul cu ratiunea, ca am sa continui sa simt, sa pierd si sa gresesc, in timp ce tu vei urca pe culmi a caror inaltime imi dadea fiori. Vezi, aici abilitatea mea de a zari samburele negru din pantecul alb nu a mai functionat....trebuia sa imi imaginez ca nu te dezbraci de suflet doar fata de unii si il pastrezi fata de "cei dragi", ca pentru tine nu suntem decat niste pioni in goana ta dupa arginti murdari si ruginiti si ca ne vei sacrifica oricand orgoliului si avaritiei tale fara margini. M-ai vandut ca sa ma poti cumpara....nu stiai oare ca tradarea nu-i treapta ci cavitate in scara, ca nu poti cumpara ce nu a avut niciodata pret ci s-a daruit aceluia de bunavoie, ca lovind in ce iubea el si ce il iubea, nu vei sparge sfera ci numai o vei zgaria. Candva sufeream pentru suferinta ta, si-ti daruiam tacere in locul povestilor fara sfarsit ca sa uit ca eu, neimpartasindu-ti gandurile si neprivindu-te niciodata altfel, eram pricina frustrarilor tale. Nu pot condamna un om ca simte mai mult decat ar trebui, ii iert imprudenta prin decenta tacerii....dar il ucid de mii de ori la gandul ca totul a fost doar un joc ieftin si murdar, ca disponibilitatea umarului nu era decat o capcana pentru a creea iluzia generozitatii, ca toate sfaturile nu erau decat lovituri de bici spre a ma dirija de pe drumul meu spre drumul tau.
In numele unei alte prietenii, nu am sa vin sa te eviscerez de maruntaiele putrede si otravite cu unghiile mainilor zdrelite de scoartele nucilor copilariei noastre....mi-as dori insa sa simti si tu curgandu-ti prin vene otrava si furia celui ce stie ca a fost tradat si sacrificat unor sentimente pe care nu le-a vrut si nu le-a acceptat niciodata. Mi-e sila, prietene.....mi-e sila de mine ca nu am putut sa-mi imaginez ca aproapele nostru tradeaza si ca ai fi in stare de orice, chiar si sa distrugi ce nu poti sa ai, sa murdaresti cu minciunile si intrigile tale...dar mai sila imi e de chipul ce-mi pare mai diform si strain ca oricand, de prietenia in numele careia continui sa-ti intinzi panzele tale acide sperand ca nu am sa simt cum imi taie carnea.
Nu am putere sa te privesc in ochi fara sa nu iti strig ca stiu totul, ca esti rau pana in maduva oaselor si ca nu mai pot nici sa respir in preajma ta caci ma sufoca infectia tradarii. In numele celor 19 ani ce stau intre noi nu am sa iti smulg bucata aia de carne moarta ce-ti zace in piept, mi-ar arde mainile. Am sa uit insa ca am simtit candva regretul ca nu ne curge prin vene acelasi sange, si am sa invat, inca o data, ca prietenia dintre un barbat si o femeie dureaza doar pana la sentimentele viciate si intrigile celui dintai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu