Aripi sfartecate izbucnesc printre aburii de vise firave si nematurate, asemenea unei torte ce-si traieste ultimele sclipiri in marea de negura cu care au inconjurat-o noaptea si deznadejdea celor pustii. Se intind si se strang fara noima si glas, si totusi tipatul lor mut sparge apusul in mii de picaturi purpurii si otelite, mai grele decat umerii unui Atlas istovit. Nervurile lor stravezii se desira in ghirlande stinghere de gheata si frig, acoperind cu platose strasnice bulbii de viata si vapaie nenascuti. Se scurg peste arbori incalciti fara nume si varsta, peste ochiuri de apa sarata si amagitoare, si-apoi se revarsa clocotind deasupra sulitelor de zambete strambe si mincinoase intinse spre a le marunti setea de inalt. Bucati de matase se desprind intinate de cruzimea metalului murdar si had, rasfirandu-se infiorate si obosite sa mai lupte. Incheieturile marmorate pulseaza de teama prabusirii printre chipuri slutite de negura din trup, ce le-ar terfeli fara mila in tarana infectata cu fiere si tradare si-apoi le-ar azvarli in prapastia nimicniciei fara intoarcere. Zvacnesc cu ultimele puteri descriind cel mai frumos si aprig zbor, mai inalt si mai trist decat cerul manjit de durerea vesniciei obligata sa asiste la atatea vieti jerfite omului de om. Nu mai doare diformitatea sfarsitului, mirosul cumplit al amaraciunii celui ce pleaca fara sa cunoasca viata, ci agonia de a-ti privi calaii in ochi pana in cea din urma clipa, de a le asculta soaptele inmuiate in viclenie si bucuria de a fi reusit sa-si infiga tepusele otravite.
Si daca s-ar mai naste o data, si-ar dori sa nu mai fie aripi ci gheare. Sa smulga vietii bucati de fericire si sa se infrupte pana la epuizare, sa-si desfete trupul si sufletul cu seva ei voluptuoasa si inaltatoare. Sa nu mai zboare ci sa paseasca, si trepte sa se deschida spre a le primi invelisul plapand si alb, grabindu-le spre cea mai inalta culme. Culmea celor ce-au izbutit sa-si traiasca visul fara sa se piarda, fara sa se vanda.
