Stateam ghemuiti langa trunchiul noduros si brazdat al salciei si bratele ei vanjoase ne rasfirau pe crestete impletituri felurite aidoma unui suvoi de ghirlande matasoase. Ploaia se strecura cu dibacie printre ele, impregnandu-se lacom in tesatura moale de iarba si pamant, iar noi radeam cu toata bucuria celor 6 ani cand ne picura pe sandalele prafuite si apoi ne ciupea degetele lipicioase de caramele parfumate.
Strangeam la piept papusa veche cu par ciufulit si ma gandeam cu jind la placinta aburinda a bunicii, la pisica roscovana si grasa tolanita dupa cuptor, vesnic gata de joaca, la cartea mare cu poze frumoase. Imi era frica sa nu ude ploaia tricoul meu "cu scris", un tricou mare si decolorat de atatea purtari. Mi-l adusese tata din delegatie si dorul de parinti ma durea mai departe decat puteau ajunge iubirea si grija bunicilor. Los Angeles si multe stele, o bucata de bumbac alb si verde ce vazuse si vremuri mai bune. Bucata mea de suflet in care alergam prin lanul de grau sa vanez maci si lacuste si in care ma cataram pe crengile ciresului batran sa-mi pun cercei rosii si aromati. "Mama, sa-mi aduci ciocolata si pepsi! Mama, data viitoare ma iei acasa, da? Si mergem la circ si la cofetarie, imi iei amandine? Si bicicleta, da?"
Dar eu am mai purtat un an tricoul cu miros de mama si tata, am mai cules maci si m-am ascuns de ploaie sub salcia tacuta pana cand ei au putut sa ma ia acasa. Pe urma mama a vrut sa-l arunce, mi-a cumparat o papusa cat mine in locul lui. Eu l-am ascuns in soba si mai tarziu in sacul cu jucarii, iar azi ma incearca un amestec de bucurie si tristete cand il gasesc intr-un sertar de amintiri. Orasul ingerilor si cer, vise de copil tesute printre fibrele de bumbac moale si patat de sirop, un dor nespus si mai tarziu regretele lor ca indatoririle profesionale ne-au furat atata timp pretios. Eu i-am iertat, am mancat amandinele si am stiut ca de acum sunt mare si pot sa raman singura acasa, ca nu va mai trebui sa locuiesc departe, la bunici. Tricoul n-am sa-l arunc niciodata, e copilaria mea.
Stateam sprijinita pe coate si priveam valurile dantelate furisandu-se peste talpile goale, printre degetele cu unghii portocalii si stridente precum nou descoperita libertate pe care as fi strigat-o prin toti porii. Imi cufundam degetele in nisipul cald si pictam ganduri ce rataceau fara forma iar vantul se strecura printre suvitele castanii si-mi ravasea simturile pana la euforie.
Purtam un tricou imprimat Carpe Diem si-mi tresalta pieptul de exuberanta varstei si explozia de visuri necugetate, mi se parea ca fiecare are dreptul la o bucata de cer si eu o sa-mi tai una mai mare. La 17 ani fericirea are gust de inghetata de fistic si mare, de piele aramie, guma roz, bratari colorate si-o melodie pop revarsata de un radio departe : "You see my problem is this, I'm dreaming away, Wishing that heroes they truly exist, I cry watching the days, Can't you see i'm a fool in so many ways, But to lose all my senses, That is just so typically me". Si ce culoare are fericirea? rosugalbenportocaliualbastru....ori poate-i alba, ca o frisca densa si voluptuoasa ce ti se topeste pe limba si iti imbata papilele. Sa fie turcoaz, ca undele ce-ti trec peste piele si nu se mai intorc in acelasi fel? Nu, trebuie sa fie roz. Ca lichidul aromat din sticla de pe genunchi. Ca tricoul meu stramt, atat de stramt ca nu mai incapea vreo tristete sub el.
In tricoul acesta stateam pe o banca in curtea scolii. Inchideam ochii si-mi imaginam o zi fara nume, un dans suspendat in timp si-o atingere de-o clipa ce-a ramas in vesnicie. "Vrei sa mergi cu mine la concert joi? Iau masina tatei, pot sa vin sa te iau." "Nu pot, le-am promis fetelor ca mergem doar noi." Mi-a pasat prea putin atunci si prea mult cativa ani mai tarziu. Ca intotdeauna, mai tarziu decat putea sa conteze. Il privesc plimbandu-se pe plaja cu o fata blonda si ma gandesc ca le sta bine. Asa cum noua nu ne-ar fi stat niciodata. Intotdeauna pastram mai aprig ce-ar fi putut sa fie si n-a fost decat ce a fost si a ars. Am trait clipa sau am pierdut-o? Cine stie... Doar tricoul a ramas acelasi in acei ani cand fiecare zi era un alt viitor, un alt drum. Adolescenta nu are constante si linii drepte. Are doar culori. Daca am pastrat bucata de bumbac? Nu. N-am putut s-o inteleg la timp.
Azi, la 30 ani, port un tricou dedicat constantelor din viata mea : poezii si ochi albastri. Uneori nu am avut rima si-am imbratisat strans cuvintele sa le pot tine impreuna, sperand sa se incalzeasca si sa-si deschida bulbii in fraze adanci si atat de dorite. Alteori am avut prea multa si m-am suprapus cu alte poezii pana mi-am pierdut sensul si mi-am lepadat sinele. Cand n-am mai putut scrie ritmuri am scrijelit pe piele sperand ca cineva se va apropia suficient de mult incat sa citeasca cerneala incolora scursa din suflet, sa sarute literele si sa refrazeze amintirile ruginite in sintagme dulci si tamaduitoare. "Am legat copacii la ochi cu o basma verde si le-am spus sa ma gaseasca. Si copacii m-au gasit a doua zi, cu un hohot de frunze si versuri, intr-o iubire".
Ochii pe care i-am privit n-au fost toti albastri. Dar am vazut cerul si marea in ei, mi-au topit genunchii si oasele si mi-au desenat pe chip mai multe zambete decat puteam cuprinde. I-am iubit pe toti, in felul meu egoist si efemer. Pana la uitare si strangere de mana pe un peron fara nume. Fara ranchiuna si regrete, caci privirile si simtirile daruite nu se cer inapoi.
Acum am multe bucati de bumbac si ma bucur de fiecare in infinite moduri caci am invatat sa nu mai limitez piesele vestimentare la momente, locuri si stiluri. Le port cu destinatiile clasice, combinatii potolite si discrete, dar sunt mai fericita cand le dau sensuri noi in ansambluri inedite si nepotrivite in acceptiunea generala. Sunt cecul in alb pe care imi pot exprima creativitatea. Dar nu mai inseamna nimic altceva decat fibre si culori.
Strangeam la piept papusa veche cu par ciufulit si ma gandeam cu jind la placinta aburinda a bunicii, la pisica roscovana si grasa tolanita dupa cuptor, vesnic gata de joaca, la cartea mare cu poze frumoase. Imi era frica sa nu ude ploaia tricoul meu "cu scris", un tricou mare si decolorat de atatea purtari. Mi-l adusese tata din delegatie si dorul de parinti ma durea mai departe decat puteau ajunge iubirea si grija bunicilor. Los Angeles si multe stele, o bucata de bumbac alb si verde ce vazuse si vremuri mai bune. Bucata mea de suflet in care alergam prin lanul de grau sa vanez maci si lacuste si in care ma cataram pe crengile ciresului batran sa-mi pun cercei rosii si aromati. "Mama, sa-mi aduci ciocolata si pepsi! Mama, data viitoare ma iei acasa, da? Si mergem la circ si la cofetarie, imi iei amandine? Si bicicleta, da?"
Dar eu am mai purtat un an tricoul cu miros de mama si tata, am mai cules maci si m-am ascuns de ploaie sub salcia tacuta pana cand ei au putut sa ma ia acasa. Pe urma mama a vrut sa-l arunce, mi-a cumparat o papusa cat mine in locul lui. Eu l-am ascuns in soba si mai tarziu in sacul cu jucarii, iar azi ma incearca un amestec de bucurie si tristete cand il gasesc intr-un sertar de amintiri. Orasul ingerilor si cer, vise de copil tesute printre fibrele de bumbac moale si patat de sirop, un dor nespus si mai tarziu regretele lor ca indatoririle profesionale ne-au furat atata timp pretios. Eu i-am iertat, am mancat amandinele si am stiut ca de acum sunt mare si pot sa raman singura acasa, ca nu va mai trebui sa locuiesc departe, la bunici. Tricoul n-am sa-l arunc niciodata, e copilaria mea.
Purtam un tricou imprimat Carpe Diem si-mi tresalta pieptul de exuberanta varstei si explozia de visuri necugetate, mi se parea ca fiecare are dreptul la o bucata de cer si eu o sa-mi tai una mai mare. La 17 ani fericirea are gust de inghetata de fistic si mare, de piele aramie, guma roz, bratari colorate si-o melodie pop revarsata de un radio departe : "You see my problem is this, I'm dreaming away, Wishing that heroes they truly exist, I cry watching the days, Can't you see i'm a fool in so many ways, But to lose all my senses, That is just so typically me". Si ce culoare are fericirea? rosugalbenportocaliualbastru....ori poate-i alba, ca o frisca densa si voluptuoasa ce ti se topeste pe limba si iti imbata papilele. Sa fie turcoaz, ca undele ce-ti trec peste piele si nu se mai intorc in acelasi fel? Nu, trebuie sa fie roz. Ca lichidul aromat din sticla de pe genunchi. Ca tricoul meu stramt, atat de stramt ca nu mai incapea vreo tristete sub el.
In tricoul acesta stateam pe o banca in curtea scolii. Inchideam ochii si-mi imaginam o zi fara nume, un dans suspendat in timp si-o atingere de-o clipa ce-a ramas in vesnicie. "Vrei sa mergi cu mine la concert joi? Iau masina tatei, pot sa vin sa te iau." "Nu pot, le-am promis fetelor ca mergem doar noi." Mi-a pasat prea putin atunci si prea mult cativa ani mai tarziu. Ca intotdeauna, mai tarziu decat putea sa conteze. Il privesc plimbandu-se pe plaja cu o fata blonda si ma gandesc ca le sta bine. Asa cum noua nu ne-ar fi stat niciodata. Intotdeauna pastram mai aprig ce-ar fi putut sa fie si n-a fost decat ce a fost si a ars. Am trait clipa sau am pierdut-o? Cine stie... Doar tricoul a ramas acelasi in acei ani cand fiecare zi era un alt viitor, un alt drum. Adolescenta nu are constante si linii drepte. Are doar culori. Daca am pastrat bucata de bumbac? Nu. N-am putut s-o inteleg la timp.
Azi, la 30 ani, port un tricou dedicat constantelor din viata mea : poezii si ochi albastri. Uneori nu am avut rima si-am imbratisat strans cuvintele sa le pot tine impreuna, sperand sa se incalzeasca si sa-si deschida bulbii in fraze adanci si atat de dorite. Alteori am avut prea multa si m-am suprapus cu alte poezii pana mi-am pierdut sensul si mi-am lepadat sinele. Cand n-am mai putut scrie ritmuri am scrijelit pe piele sperand ca cineva se va apropia suficient de mult incat sa citeasca cerneala incolora scursa din suflet, sa sarute literele si sa refrazeze amintirile ruginite in sintagme dulci si tamaduitoare. "Am legat copacii la ochi cu o basma verde si le-am spus sa ma gaseasca. Si copacii m-au gasit a doua zi, cu un hohot de frunze si versuri, intr-o iubire".
Ochii pe care i-am privit n-au fost toti albastri. Dar am vazut cerul si marea in ei, mi-au topit genunchii si oasele si mi-au desenat pe chip mai multe zambete decat puteam cuprinde. I-am iubit pe toti, in felul meu egoist si efemer. Pana la uitare si strangere de mana pe un peron fara nume. Fara ranchiuna si regrete, caci privirile si simtirile daruite nu se cer inapoi.
Acum am multe bucati de bumbac si ma bucur de fiecare in infinite moduri caci am invatat sa nu mai limitez piesele vestimentare la momente, locuri si stiluri. Le port cu destinatiile clasice, combinatii potolite si discrete, dar sunt mai fericita cand le dau sensuri noi in ansambluri inedite si nepotrivite in acceptiunea generala. Sunt cecul in alb pe care imi pot exprima creativitatea. Dar nu mai inseamna nimic altceva decat fibre si culori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu